S-a vorbit mult despre momentul României la Eurovision. Peste tot. E normal. Punerea în scenă a fost un risc pe care echipa Romaniei şi l-a asumat şi a avut dreptate. România este în finală, învinge ţări pe care mulţi le vedeau finaliste.

Cezar NU putea sa treacă neobservat, iar tot ce l-a înconjurat pe scenă a fost pentru a atrage atenţia, pentru a-l reţine şi pentru a-l vota. Râmane de văzut cât de tare se vor obişnui, cei care votează, cu apariţia inedită, în finală.

Oricum, nu vreau să ştiu ce-a fost, zilele astea, în sufletul lui.

De fapt...cred că pot bănui.

Cu săptămâni bune înainte de a pleca la Oslo, în 2010, am renunţat să mai deschid calculatorul. Mi-am luat un angajament faţă de mine însămi: nu mai consum niciun strop de energie pe lucruri care ar putea să mă devieze de la scopul meu. Şi discuţiile de pe internet, la care aveam acces cu uşurinţă, despre piesa "Playing with fire" - dacă e sau nu e piesa bună, dacă va trece sau nu în finală, dacă va fi sau nu pe un loc bun - m-ar fi afectat, m-ar fi consumat. Scopul principal era ca Ovi şi cu mine să fim cât mai buni pe scena de la Oslo. Era important să nu încetăm să credem în noi, în piesă, în momentul nostru.

Era greu să ne ferim de avalanşa de foc ce ardea în jurul nostru. Reprezentam România - unora le convenea, altora, nu.

Însă, din când în când, mai primeam câte un telefon de la cunoştinţe care ţineau neapărat să ne comunice vorbe care s-au mai spus despre noi de către criticul cutare din Londra, să ni se ceară părerea în legatură cu vorbele artistului X din România care a spus că nu crede că ne calificăm, de către anumite publicaţii etc. Era greu să ne ferim de avalanşa de foc ce ardea în jurul nostru. Reprezentam România - unora le convenea, altora, nu.

Şi după săptămâni de pregătire, stres, oboseală, încep să apară întrebări - nu ştii care oameni au drept