Cred că am citit romanul lui F. Scott Fitzgerald de cel puţin cinci ori. Şi de încă vreo zece ori am aprofundat unele capitole sau părţi. În mod straniu, lectura care m-a făcut fan pe viaţă al acestui roman extraordinar nu e prima, ci a treia.

A fost o lectură cu creionul în mână, prin 1982-1983, când voiam să scriu o istorie culturală a anului 1922, în vara căruia e plasată acţiunea cărţii. Ca mic detaliu trist-amuzant: dacă nu m-am învrednicit s-o scriu eu – mi-am dat seama foarte repede că, în condiţiile comunismului, era imposibil să am acces la bibliografia necesară – iată că în urmă cu câteva luni cineva a făcut-o: Kevin Jackson, Constellation of Genius. 1922: Modernism Year One (Hutchinson, 2012, 544 p.). O lucrare foarte utilă, perfect informată, chiar dacă analizele sunt – inevitabil – superficiale ori irelevante. Ei, dacă aş fi apucat eu să-mi termin capodopera...

Lăsând gluma (amară) la o parte, am resimţit ca pe un triumf personal faptul că, într-o anchetă din anul 2000 a suplimentului cultural al ziarului „Washington Post”, bazată pe opţiunile unui număr mare de critici literari, The Great Gatsby a ocupat locul al doilea între cele mai bune proze scrise în engleză din secolul al XX-lea. Bineînţeles, după Ulysses al lui Joyce. Mi-am savurat micul triumf, deoarece ani în şir colegi şi prieteni ridicau miraţi din sprâncene, derutaţi că un „băiat atât de fin” (cum mă ironizau) poate fi sedus de o povestioară cam de doi bani, melodramatică până la saţietate, de un sentimentalism desuet şi care, culmea, se şi termină prost.

Ce mă fascina – şi mă fascinează încă – în capodopera lui Fitzgerald e claritatea de cristal a stilului. Puţine alte cărţi sunt mai înşelător-accesibile decât această naraţiune despre iubirea maniacală a unui gangster romantic, complexat şi vag nevrotic şi o gâsculiţă care a intuit în profunzime regulile lumii