Cel mai recent proiect vizual a lui Mihai Ţopescu, este important în descifrarea biografiei sale spirituale actuale. El nu aduce nimic nou la nivel formal, artistul mobilizând procedee compoziţionale şi tehnici similare suitelor de lucrări anterioare, afirmând mai mult decât o atitudine artistică sau socială, o clarificare a atitudinii sale umane, marcată, deşi nu în mod evident, de o dimensiune ontologică.

Întâlnim personaje cunoscute din proiectele sale anterioare precum: bătrânul patriarh ( un posibil autoportret al său), peştele, coloanele de lemn, personajele răstignite într-o roată, gardul împletit şi altele. Ceea ce aduce în plus la acest prim nivel de citire, sunt capetele sculptate în lemn purtând zale din cuie.

Tema pe care şi-a propus să o cerceteze este aceea a Sacrificiului, un subiect fertil atât în ipostaza sa antică ( Mitul lui Orfeu, Prometeu, Icar, Pygmalion) cât şi în cea hristică unde, de două milenii hrăneşte în mod substanţial nu doar filonul spiritual, dar şi pe cel cultural. Sensul sacrificiului este schimbat în morala creştină care îl proiectează spre creaţia binelui absolut, prin cultivarea harului, a datului pozitiv al fiecăruia.

Nu ştiu în ce măsură Mihai Ţopescu şi-a construit ciclul cunoscând ceea ce Dionisie Areopagitul a spus în legătură cu Sacrificiul: „Orice început nou se mişcă între bucurie şi sacrificiu. Făptură consecventă devenirii începe în bucurie, prin darul care-i constituie începutul şi sfârşeşte în sacrificiu. Căci darul împlinindu-şi menirea se sacrifică, făcându-se jertfă, treaptă şi uşe altor daruri, altor începuturi.” Mai curând înclin să cred că nu, pentru că altfel ar fi ales citatul drept motto lămuritor al acestei serii.

Ciclul Sacrificiul, care conţine atât spaţii ale performance-ului cât şi obiecte, nu îşi asumă un filon epic în mod explicit. Deşi nu povesteşte nimic, există însă, cu s