Întâi punea botul lângă mine, pe marginea patului. Ce înţeles urât a căpătat expresia „a pune botul”! Şi din ce imagine dulce provine: un căţel care-şi aşează botul păros şi simpatic, cu trufa neagră adulmecând, cât mai aproape de tine, ca să-ţi capteze atenţia. ..
Era suficient să deschid ochii şi să mă uit la el: începea să dea din coadă, după care – înţelegător – se făcea covrig lângă pat şi aştepta să mă dezmeticesc. Ştia că n-o să-l păcălesc trăgând de timp. În maximum cinci minute mă ridicam, iar el sărea în picioare şi începea să se ţină după mine prin casă. Să tot fi fost şase şi jumătate. Pe la şapte fără un sfert puneam mâna pe lesă, moment în care Bil începea, la propriu, să sară pe pereţi de bucurie. Mai exact pe peretele de lângă uşă.
Ne plimbam şi cu, şi fără lesă. Era extrem de cuminte şi o singură dată mi-a făcut un pocinog, plonjând într-un tufiş din care au ţâşnit afară, în diferite direcţii, vreo trei şobolani! Urmărindu-l pe unul dintre ei (de! spiritul de vânător al fox-terrierului!), Biluţă a traversat în goană, fără nicio precauţie, o maşină a frânat violent – dar era mâzgă pe jos! – şi roata dreapta faţă l-a luat în plin, răsturnându-l! Am pus imediat mâinile la ochi şi primul meu gând a fost „Unde dorm la noapte!?” – căci nu mă puteam întoarce acasă fără el... În secunda următoare a sărit în picioare (avea urma anvelopei pe partea stângă!) şi a fugit mai departe după rozător, în vreme ce eu bâiguiam scuze şoferului.
Dar de regulă era o plimbare liniştită, în zori de zi, la care n-aş fi renunţat pentru nimic în lume, deşi profesia îmi îngăduia să dorm cel puţin până la 9. Aşa cum Steinbeck descoperea America alături de Charlie, eu şi Bil descopeream în fiecare zi lumea, la ora când aceasta nu e încă nebună.
Ritualul matinal includea şi două cumpărături: pâine (aştepta cuminte afară, nu era nevoie să-l leg) şi ziar