Cine credea că doar două tabere intelectuale se înfruntă în România anilor 2010, „boierii“ şi „oierii“, se înşală. După cum greșesc şi cei care nu pot să detașeze această confruntare, subterană în cea mai mare parte, de fantasma unei confruntări politice a partidelor (dar fantasma asta e ca o rădăcină împlîntată în centrul pămîntului, nimeni nu o poate extrage de acolo). Pentru că elitiştii păltinişeni, undergroundul spiritual al anilor ‘80 şi stîngiştii „milenarişti“, sătui de instituționalizarea comodă a anticomunismului care ascunde mizeria neoliberalismului, nu se luptă singuri între ei. Iar mîna de tineri „nobili“ de dreapta, care visează o politică interbelică făcută de bărbați cu ceas cu lanț, în skanderbeg cu cîţiva tineri seniori liberali, nu epuizează harta frontului cultural românesc.
Am uitat prea repede anii ‘60, despre care unii spun azi că au fost cei ai păcălelii ceauşiste. Generația celor care aveau 30 de ani atunci e prea trecută pentru a mai rămîne în centrul dezbaterilor, dar amprenta ei nu trebuie neglijată: anii ‘90 sînt plini de anii ‘60, cei românești, desigur, iar ignorarea acestui etos înseamnă uitarea unei surse de sensibilitate socială, de valori, de cultură publică. Între 1960 și 1970, în mare, se produce cea mai importantă modernizare a culturii de masă din România de după criterioniști și înainte de anii 2000. Pe de altă parte, modernizarea anilor ‘60 se oprește la jumătate, înecată în fetișizarea națiunii și în teama de individualismul moral pe care industria de divertisment îl promova, inclusiv în România. Această deschidere și această limită mi-au fost evidente la lectura eseului polemic al lui Nicolae Breban din Contemporanul, numărul 4/2013, intitulat „Dictatura și aparenta elită ce-și are centrul și corifeii în GDS“. În primul rînd, e imprudent să judeci istoria din perspectiva cea mai recentă şi să spui, pur
