Al. Cistelecan, Magna cum laude (Diacritice II),
Bucureşti, Editura Tracus Arte, 204 p.
Dacă Al. Cistelecan a trecut, în ultimele trei decenii, drept unul dintre cei mai fini cititori de poezie de la noi, el a demonstrat deunăzi – mai exact în 2007, odată cu apariţia Diacriticelor – că nici lectura criticii nu-l lasă rece.
Ba, din multe puncte de vedere, ea e şi mai incandescentă, întrucât îi pune în mişcare spiritul de competiţie. Când vine vorba de critică, cronicarul „Vetrei” nu tratează, propriu-zis, volume, ci se ia la întrecere cu comentatorii vizaţi. Şi, nu de puţine ori, din dialogul cu critici de calibru precum Adrian Marino, Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Virgil Nemoianu sau Ion Pop (protagoniştii Diacriticelor), Cistelecan ieşea învingător măcar în ce priveşte sagacitatea.
Cu poeţii deveniţi critici, verva polemică a lui Al. Cistelecan e şi mai accentuată. Cel mai recent volum, Magna cum laude (Diacritice II) pleacă de la premisa, mai mult sau mai puţin serioasă, că „Niciodată România n-a avut atâţia poeţi doctori ş…ţ Absorbiţi de universităţi, poeţii (şi prozatorii, fireşte) n-au avut încotro şi, după 90, au trebuit să-şi ia patalama de savanţi. Celor mai mulţi nu le-a stricat (la creativitate) şi niciunuia nu i-a dăunat, în genere vorbind. Convertirea scriitorilor în doctori e unul din micile fenomene culturale de azi cu oarece semnificaţie”. Numai că din cronicile lui Cistelecan, publicate anterior în cadrul rubricilor din „Cultura”, „Vatra”, „Familia” sau „Argeş”, nu prea reiese – cu puţine excepţii – că aceşti scriitori au devenit critici propriu-zişi, chiar dacă s-au apucat să comenteze cărţile colegilor. Dimpotrivă.
Înainte de toate, Magna cum laude se constituie într-un manual de moravuri ale scriitorului devenit critic peste noapte. Cronicile lui Al. Cistelecan inventariază, în fond, toate bovarismele
