Dacă românii nu ar fi cunoscut și experiența regalității, probabil că acum ar fi încercat să-l convingă pe prințul Charles să se descotorosească de tronul britanic și să se instaleze aici cu tot cu Camilă, joben și baston.
Reședință are, popular e, unde mai pui că în sângele lui albastru curge și niscaiva sânge de-al nostru.
În fiecare an, pe 10 mai, pe români îi apucă turbarea monarhistă și cu toții stau să cugete dacă nu cumva ar fi mai bine să înălțăm un tron pentru rămășițele regale pe care am ajuns să le tratăm ca pe sfintele moaște.
Cică asta este forma noastră de cinstire și de recunoaștere a istoriei și înaintașilor. Că pe alții, cu mult mai importanți, care chiar au făcut ceva pentru țara asta, i-am uitat cu desăvârșire sau, pur și simplu, nici nu îi știm, nu contează. Românul are boala asta de a căuta variante, care mai de care mai fanteziste, pentru mocirla în care stă. După ce a votat cu mâinile și cu picioarele varianta comunistă, acum se gândește ce bine ne-ar sta cu regalitatea. Culmea, asta o fac și oameni de la care aveam pretenția că au mai pus mâna pe o carte și s-au documentat în afara manualelor de istorie și a ditirambelor care prezintă monarhia în cele mai dulci culori posibile.
Da, la un moment dat, România, prin forța împrejurărilor, prin interese dictate de către alții și, mai ales, prin incapacitatea oamenilor săi politici, a ales această variantă într-o epocă în care familiile princiare erau în cădere liberă și-și luau bocceaua regală, ducându-se să guverneze oriunde erau primiți și li se asigura traiul. Unul cât mai bun cu putință, pe măsura pretențiilor unui sânge de altă culoare decât a restului muritorilor.
Dar asta se știe. Niciodată, poporul nostru nu a excelat la capitolul progres, iar defazajul a reprezentat o politică în sine.
Da, la un moment dat, am avut și un rege căruia nu îi putem reproșa fo
