Lena Constante, "Evadarea tăcută 3000 de zile singură în închisorile din România", prefaţă, ediţie şi note de Ioana Bot, Editura Humanitas (tel. 0372/74.33.82), 366 pag.
În raftul cu memorii carcerale din perioada dejistă, cele două cărţi ale Lenei Constante, "Evadarea tăcută. 3000 de zile singură în închisorile din România" şi "Evadarea imposibilă. Penitenciarul politic de femei Miercurea-Ciuc. 1957-1961" sunt pentru mine la fel de impresionante ca Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt şi "Închisoarea noastră cea de toate zilele" a lui Ion Ioanid. E bine că asemenea cărţi se reeditează. Ele ar trebui să se găsească permanent în librării pentru noile generaţii de cititori educaţi în familie să nu ignore trecutul. Oricât de inconfortabilă sufleteşte ar fi lectura acestor documente istorice şi personale, empatia cu supravieţuitorii unor experienţe atroce, chinuiţi de semenii lor investiţi cu putere discreţionară, te învaţă multe despre natura umană şi te obligă să meditezi. Să preţuieşti altfel libertatea şi să percepi cum a fost - şi este oricând posibilă - pierderea ei.
Ignoranţa, axarea doar pe plăcerile frivole ale clipei şi pe modele ieftine de succes social degradează mentalul colectiv, din care au fost şterse în deceniile de comunism noţiunile de onoare şi demnitate individuală. Or, memoriile foştilor deţinuţi politici arată fără dubiu că tocmai acestea le-au dat puterea să suporte infernul, cu cei trei teribili F de care se foloseau torţionarii lor: frica, frigul, foamea. Lena Constante, fiică de scriitor şi diplomat, era artist plastic, făcuse parte din celebrele echipe etnografice şi sociologice ale lui Dimitrie Gusti şi avusese simpatii de stânga. În 1945, împreună cu Elena Pătrăşcanu, înfiinţează Teatrul de păpuşi şi devine prietenă apropiată şi cu soţul acesteia, Lucreţiu Pătrăşcanu. Resimţit de Gheorghiu-
