Zidul de mătase, antologia publicată la Casa de Editură „Max Blecher“ în 2011, adună poeme din mai multe volume publicate de Constantin Virgil Bănescu: cîinele, femeia şi ocheada (2000), FLoarea cu o singură petală (2002), Acelaşi cer ce nu e (2006, 2009) avantexte şi poeme inedite. Aparent simple, cu un limbaj poetic aproape străveziu, poemele au profunzimea unor ape foarte adînci. Sînt, de fapt, poeme lunecoase, care te aruncă, de la un vers la altul, spre zone ale unei interiorităţi neliniştite, în care „trupul-su­flet“ se desfoaie mereu altfel, surprinzător, în diferite stări şi reflecţii, stîrnind vîrtejuri de „vedenii“. Dar felul de a trece de la un poem la altul, deşi destul de abrupt, nu strică deloc curgerea volumului. Geanta, Înţeleasa, Cîinele, Femeia, jagrat, kartari (3), ca să aleg doar cîteva dintre poeme, urmează un parcurs interior subtil, mai puţin vizibil la o primă lectură, luînd urma „năucirilor de ordin superior“, a succesiunii iluminărilor şi a lepădărilor de ochi, dar şi a durerii şi viului care călătoresc prin vasele comunicante „trup-suflet“. Un poem scurt precumÎnţeleasa aduce cu sine neînţelesul înţeles al iubirii („Ai fost prea mult plăcut ţie însuţi. // E timpul să cunoşti durerea/ de a fi plăcut altcuiva.“), Geanta conturează un bazar sentimental şi intelectual bizar în mod firesc, în timp ce kartari (3) vorbeşte despre extazul atingerii, despre „nevoia eternă şi etern imposibilă“ a atingerii devenite naştere şi blestem în acelaşi timp. În ciuda vaselor comunicante din „trupul-suflet“, o anumită dualitate se infiltrează din cînd în cînd, venită, pe de o parte, dinspre dorinţa de a merge pe „punţile cosmice“ sau dinspre „şamanul cu căiţă“ care se „joacă de-a chinuitea“, iar pe de altă parte, dinspre acel viu care spune, aproape strigă: „mîngîie-mă, chinuie-mă, trădează-mă,/ fură-mă, vinde-mă, omoară-mă/ numeşte-mă melancolic, trist,/