Textul publicat recent de vicepreședintele ICR, Horia Gârbea, un panegiric dedicat fostului președinte al Azerbaidjanului, Heydar Aliyev, a suscitat deja acuze și ironii. Controverse mai puțin, căci, cel puțin în spațiul public, nimeni nu pare a-i lua apărarea lui Gârbea. Ar fi, fără doar și poate, dificil, dat fiind că articolul în cauză este, în stil și ton, afin cu odele adresate altor vajnici conducători, de la noi ori de aiurea: „Heydar Aliyev a fost pentru poporul său o flacără vie. A ars cu pasiune, a încălzit cu omenie, a adunat în jurul căldurii sale un întreg popor și l-a făcut să activeze pentru un scop nobil, i-a luminat pe oameni cu viziunea sa și a fost vatra în care s-au readus tradițiile dintr-o țară care, vreme de peste șaptezeci de ani, a fost nu numai ocupată de comuniști, dar victimă a deznaționalizării și ruperii forțate de limba și obiceiurile strămoșești“. Horia Gârbea nu se arată a fi doar un fan necondiționat al Azerbaidjanului de ieri, ci și al Azerbaidjanului de astăzi, „rezultat al viziunii lui Heydar Aliyev, continuată fericit de succesorii săi“. În fapt, e vorba despre un singur succesor, nimeni altul decît fiul lui Heydar Aliyev, Ilham Aliyev, „în care se regăsesc trăsăturile dar și calitățile tatălui său“. Spiritul iertător este probabil una dintre aceste calități, la care vicepreședintele ICR uită să facă referire, cu toate că avea la îndemînă un exemplu prea bine cunoscut: Ramil Safarov. În 2004, soldatul azer a participat la un curs NATO în Budapesta, ocazie cu care a ucis cu 16 lovituri de topor un coleg armean. Deși condamnat la închisoare pe viață în Ungaria, Safarov a fost extrădat anul trecut. În Azerbaidjan, președintele Aliyev l-a grațiat, autoritățile tratîndu-l ca pe un erou național. Dacă Horia Gârbea ar fi fost un simplu scriitor fericit că a ajuns la Baku pe banii altora, verva encomiastică închinată unui stat în