Traducând portretul făcut de Cioran lui Noica pe care l-am publicat în numărul trecut al revistei, am avut tot timpul în minte faimoasa fotografie de grup care îi înfăţişează pe Cioran, pe Eliade şi pe Ionesco în Piaţa Furstenberg din Paris.

Deşi nu e prezent în fotografie, Noica făcea parte din grup. Între cei patru exista o veche relaţie de prietenie, în pofida deosebirilor de natură intelectuală, ideologică şi, mai presus de toate, de fire. Eliade şi Noica erau firi pozitive şi active, în permanentă ebuliţie intelectuală. Cioran avea aceeaşi fire, dar şi-o ascundea sub un pesimism cronic şi cinic, de care făcea caz până pe culmile disperării. Ionesco era artistul grupului: sensibil, fantasc, prăpăstios şi panicos. Politic, el s-a dovedit totuşi cel mai lucid, antifascist şi anticomunist de la început, în vreme ce Eliade, Noica şi Cioran au cochetat cu fascismul în tinereţe, iar Noica şi cu comunismul via Securitate după închisoare şi domiciliu obligatoriu. Monica Lovinescu mi-a descris o dată, cu fineţe psihologică, dar şi cu haz, raporturile dintre cei patru. Am regăsit în Jurnalele ei unele din aceste aprecieri.

Cioran îi telefona deseori lui Ionesco şi-i prezenta, pe tonul cel mai serios cu putinţă, situaţia politică internaţională. Să nu uităm că lumea se afla în plin război rece, iar ţara de baştină a amândurora, sub cizma rusească. Ameninţările de tot felul nu erau lucru rar. Dar Cioran, cunoscând temperamentul lui Ionesco, adăuga de la el pericole imaginare, spre profunda tulburare a interlocutorului. Ionesco îl lua în serios, se alarma şi o suna pe Monica Lovinescu, „specialista”, nu e aşa, în materie, doar lucra la un post de radio. Monica Lovinescu îl calma cum putea ea mai bine, dar îi recomanda să vorbească cu Dinu, cu Noica, adică, întâmplător proaspăt sosit la Paris. Noica îi dădea lui Ionesco asigurări categorice că situaţia din R