Coabitarea este un alt termen la modă, impus în opinia publică prin documentul semnat de preşedintele Traian Băsescu şi premierul Victor Ponta.
De fapt, initiaţiva acestui concept politic de sorginte franceză a avut-o consilierul prezidenţial Iulian Chifu. La a cărui carte „Gândirea strategică”, care cuprinde şi geneza acestei noţiuni politice, am avut onoarea să fiu invitat. Ca de obicei, aici, la Porţile Orientului, coabitarea este înţeleasă de fiecare aşa cum doreşte. Pentru unii înseamnă „interes naţional”, reconstrucţie post-conflict”, „reconciliere” sau, de ce nu, „rivalitate legitimă”. Pentru alţii este doar o simplă pace între două războaie, mai pe româneşte o pauză perfidă înaintea confruntării finale. În mod evident, pentru revoluţionarii anti-Băsescu este doar o trădare a idealurilor USL. Un respiro care i s-a acordat ilicit şi neconstituţional Răului absolut.
Din fericire, şi vreau să subliniez această chestiune, din fericire - politica nu se face după principiul „ori noi, ori ei”.
După umila mea părere, în neaoşa limbă română, coabitare ar trebui să însemne ceva de genul „înţelegere în numele bunăstării Neamului, a Ţării”. A cetăţenilor! A românilor! „Interesul naţional” nu-i chiar o vorbă în vânt. Conform Dicţionarului Politic al lui Sergiu Tămaş (Editura Şansa, Bucureşti, 1996) interesul naţional este definit ca fiind „ceea ce contează, ceea ce este important”, având ca resort trebuinţele, nevoile unor persoane sau grupuri sociale. „Interesul general” este „ansamblu al intereselor comune ale diferiţilor indivizi care compun o societate”, iar „interesului public” este definit ca „ansamblul intereselor care afectează societatea în întregime”. Ca de obicei, unii, ca să nu spun toţi politicienii, înţeleg „interesul naţional” ca fiind ceea ce în mahala se numeşte „ce vrea muşchii mei!”.
Mult mai cinică, sociologul Irena Dumitru îl cite
