De fapt, la Coțușca. Puțureni este un sat component al comunei botoșănene Coțușca, cea care a cadorisit lumea politicii naționale cu personalități de talia lui Const. Simirad. Acolo, la Puțureni adică (probabil, sat de fântânari), în sobele sătenilor arde tizic – un amestec de balegă (de cal, oaie, vacă) cu paie... Bine frământat cu picioarele (ca-n „Vinul de viață lungă”!) și grijuliu modelat cu palma, tizicul este apoi înșirat-mușuroaie la uscat și cine-și face vara sanie, iarna stă la căldurică: „nu prea miroase-n casă – declară o localnică beneficiară de sursa neconvențională tradițională – dacă soba trage bine...”
Pornind de la o idee a prozatorului Dan Lungu, regizoarea ieșeană Violeta Grogos, bine și mult școlită în Basarabia, a realizat un documentar de excepție, vesel în aparență, teribil de trist în esență. La ceas de iulie, cu mic, cu mare, moldovenii din Puțureni ies la frământat tizic. Viața satului continuă netulburată: „lăptăreasa” pleacă într-un nor de colb, după ce a înghițit chintale de lapte plătit în batjocură, bobocii își fac veacul prin cele băltoace, oile pasc numai ele știu ce pe nesfârșite întinderi chele, ușor vălurite, ce-mi amintesc de Mongolia. Și-n Mongolia se face tizic – acolo nu-s păduri. La noi, ar fi (cât or mai fi).
„Procesul tehnologic” de obținere a tizicului aduce imaginea satului moldav către un pitoresc și incredibil Neanderthal târziu, drept pentru care, sunt sigur, filmulețul va recolta destule premii la festivalurile internaționale de gen, totdeauna interesate de insulele rămase în afara oceanului civilizației-stas. Acesta ar fi primul strat de semnificații revelate de penibila procesare la vedere a rău mirositorului combustibil rural. Purtător de semnificații și în sine, numai că scriitorul făr-de-voie scenarist (îl vedem, în câteva secvențe, implicat direct și modelând balega cu palma deprinsă mai de
