Contrar scepticismului şefilor giuleşteni, a devenit clar pentru toată lumea ce înseamnă “insolvenţă”: retrogradare

Clubul Rapid nu va primi licenţa de Liga 1. Tribunalul a amînat pînă în toamnă aprobarea planului de reorganizare, iar “armata de avocaţi” a patronului Copos n-a mişcat încă în front pentru recursul la TAS. Consecinţele insolvenţei, “singura soluţie care poate salva clubul”, cum o descria Ion Taban, şeful CA de la Rapid, se dovedesc mai dramatice decît le-au prezentat oficialii din Grant.

Insolvenţa pe care “domnul Duru nu o înţelege”, pe care nimeni n-o înţelegea, de fapt, în decembrie anul trecut, nimeni cu excepţia şefilor Rapidului, ei, da, iată că insolvenţa reprezintă doar numele cinic al falimentului sportiv şi economic.

De cînd au început problemele grave la clubul din Giuleşti, a început să se îngroaşe şi optimismul conducerii. De la “N-am băgat şi nici nu voi băga niciodată Rapidul în insolvenţă”, în noiembrie, la “totul este sub control cu aceste credite”, în decembrie, apoi la “insolvenţa e singura soluţie”, în ianuarie, nici unul dintre anunţurile şefilor din Grant n-a avut bază în realitate. Acum urmează “cedarea gratis a acţiunilor către suporteri”. Exact asta lipsea, acum, cînd nimic nu mai poate fi făcut, cu excepţia unei glume proaste în plus.

Din 1993, de cînd George Copos a preluat gratis clubul de fotbal, au trecut 20 de ani, cu perioade bune şi cu perioade grele. Ocazii de vînzare au existat destule. Clienţii n-au lipsit. Dar Rapid n-a fost cu adevărat de vînzare, în tot acest timp. Să deţii un club de fotbal, mai ales unul cu tradiţia Rapidului, reprezintă o sursă de notorietate şi un atu pentru un om de afaceri cu probleme în justiţie.

Uitîndu-ne în urmă, la lejeritatea incredibilă cu care a fost privatizat Rapidului, primul vinovat apare a fi statul român din anii ‘90. Anii “tunurilor”. Ani decisiv