Lejer, ca un şpriţ de vară, Iaşul pare a intra în perioada sa estivală în care, cine poate, renunţă la dubala tradiţională retrăgându-se mai la munte, la umbra cetinei de brad sau cautând briza unor litorale mai puţin negre.

Cine nu poate sau are taman acum prea mult de muncă – ceea ce e mare lucru într-un oraş al molcomiei moldave, rămâne să înfrunte predictibila caniculă la umbra generoasă a salcâmilor pitici dar japonezi, vară în care medicii se vor grăbi să ne avertizeze din nou cu tot felul de coduri policrome, că e mai bine să ne hidratăm serios, măcar cu doi litri de lichid în fiecare zi, că e mai cuminte pentru cei cu felurite afecţiuni să evite expunerea prelungită la soare, că e recomandabil să evităm stresul, nervii şi altercaţiile în trafic, şi una peste-alta, n-ar fi rău dacă ar fi mai bine, până şi în Iaşi.

Sigur că e greu dacă nu chiar imposibil adoptarea unui traseeu vegetal şi empatic într-un spaţiu în care prea multe se tot petrec bolovănos şi foarte rar în bine, prea multe sunt motivele de nemulţumire ori măcar de amărăciune în Iaşi pentru a ne permite luxul indiferenţei, în accepţia că nu suntem, chiar toţi, în clubul nesimţiţilor anonimi.

Dincolo de şantierele cronicizate, devenite decor cotidian, un dat de genul „aşa e la noi”, Iaşul e un oraş murdar cu oameni murdari, la propriu şi la figurat, gunoaiele de tot felul năboiesc prin tot locul, pe străzile mereu sparte şi pe trotuarele recent pavate care tot mai des îşi scuipă pavelele electorale, boschetarii şi aurolacii îşi fac veacul tihnit şi la vedere prin centru, cerşetorii au devenit parcă şi mai mulţi şi mai agresivi, urbea duhneşte a sărăcie decrepită, aproape lucie dacă n-ar fi destul praf, smog, fumuri şi mai ales vânturi, un exces de fudulie arogantă şi orgolii descoperite, tupeu cât cuprinde şi în rest, doar neam-prostie.

Cum s-ar spune, multă lume, puţini oame