Pe lângă alte prostii şi aplecări congenitale, pe care le va împlini cu asupra de măsură la maturitate, la necaz sau la beţie, orice român se naşte cu o nuntă-n cap. Altă buba. Indiferent a cui – a Zamfirei, a ciobănaşului, a lui Prigoană sau a lui, personală – nunta e musai să se petreacă. Să aibă loc. Altminteri, nu se poate. E paranghelia cosmică în jurul căreia se învârt, ca nişte năuci, electronii vieţii fiecărui cetăţean danubiano-carpato-pontic. Ori, pur şi simplu, din Hârlău. Să-şi facă tot omu’ damblaua, ce mama naibii!
La nuntă, ori participi: adică te bagi cu totul, ca protagonist, că, de nu, te-a luat dracu’ şi te aleargă rudele fetii cu securea, de te găsesc şi-n gaură de şarpe. Ori participi: adică stai pe margine, mai la fereală şi arunci, din când în când, câte un zvon, o ţâpuritură crăcănată, mai o bârfă zglobie, o ghicitoare cu perdea de aţică sau o dare cu presupusul, ţâşnite din înţelepciunea sticlei de-un chil – toate, bineînţeles, în aşteptarea darului şi a cearceafului. Cale de mijloc nu există. Nu te poţi uita la o nuntă, fără să te implici. Să te holbezi peste gard – e cumplit de imoral şi contrar uzanţelor (deşi uluca este, şi ea, o instituţie serioasă – la fel ca şi stănoaga, „Cumparativa”, priveghiul sau claca – ce ţine de Agora rurală românească!). Iar, din contră, la urma urmelor, dacă nu vrei să-ţi pui pirostriile, e treaba ta (nu ştiţi ce pierdeţi, vorba unuia cenuşiu, încă fără dinţi...!). Nu vă mai rămâne decât să bateţi tactul, îngândurat: „Doi paşi la stânga, binişor / Şi alţi doi paşi la dreapta lor...”!
Altă regulă nescrisă este ca mirii să fie daţi în Paşte, adică de excepţie. Nu se admit chiori, cocoşaţi, şchiopi, cu ochii boboşaţi, saşii sau urduroşi, paralitici, buboşi, ciungi, pleşuvi, obezi ori idioţi. Ei trebuie să reprezinte, neapărat, idealul neatârnat al perfecţiunii. Frumoşi, de să stea mâţa-n coadă! Nimeni s
