Sibiul e un oraş-spectacol, cu clădiri impunătoare, rigide, tăcute, dar care te invită la un dans medieval de îndată ce calci pentru prima dată pe piatra cubică din centrul oraşului. Înspre periferie, dincolo de gară, piatra şi calmul rămân în urmă, însă apare Hala Balanţa: singurul loc din România unde se joacă „Faustul“ lui Purcărete.

„Mi-aş vinde sufletul să mai văd acest «Faust» o dată!“, au scris britanicii de la The Observer despre piesa care, din anul 2007, n-a ratat nici o ocazie să fie jucată cu casa închisă. Spre deosebire de alte piese care pier destul de repede, ea a reuşit să atragă oameni din toată ţara şi de peste hotare. Ce o fi atâta tevatură?!, s-au întrebat mulţi şi m-am întrebat şi eu. Mi-am zis că atâţia oameni care nu-şi găsesc cuvintele când vine vorba despre Faust n-au cum să greşească. Şi nu e o glumă: chiar nu-ţi găseşti cuvintele.

Înainte şi după Faust

Faust, interpretat cu o vitalitate incredibilă de craioveanul Ilie Gheorghe, şi Ofelia Popii, femeia care se metamorfozează dramatic pentru această capodoperă într-un Mefisto fascinant, dar macabru, sunt făcuţi să joace unul lângă celălalt. Ea e sprintenă şi vioaie, îl acaparează, îl tentează, iar el, dorindu-şi mai multe, se lasă pradă trucurilor diabolice. Împreună cu peste o sută de actori, ei dau viaţă unui spectacol-monstru, cu o desfăşurare de forţe extraordinară, şi desfiinţează teatrul pe care îl ştiaţi până acum. Chiar aşa ar trebui să fie teatrul românesc: înainte de „Faust“ şi după „Faust“, două ere care, în mintea spectatorului, fie el amator, iubitor sau specialist, sunt clar delimitate.

Dacă, de regulă, teatrul înseamnă să stai pe scaun şi să observi, aici, la Sibiu, Purcărete nu te lasă să stai prea mult jos. Îţi dă ocazia să alegi între lucrurile pe care vrei să le vezi, ducându-te în Noaptea Valpurgiei, neagra ceremonie celebrată de vrăj