Monica Alexandru

E bine ştiut, nimeni nu alege cum, când şi de ce iese la lumină pe lumea asta. Am vrea cu toţii să fim angeline şi brazi, am dat doar un exemplu, deşi, mie personal, nu-mi plac. Ce am observat eu când am intrat în contact cu străini de România, şi cum am aflat de la românii plecaţi definitiv din ţară, cam pe nicăieri nimeni nu râde de defectele fizice ale altora. Se iau peste picior obiceiurile proaste, ticurile, făptuirile politice, coafura sau toaletele neinspirate, orice altceva în afara zestrei dobândite pe linie de ADN sau Dumnezeu. În ţărişoara noastră însă a băşcăli aspectul exterior al celorlalţi e de-a dreptul datină strămoşească, dovadă de umor irezistibil sau argument suprem în disputele de orice tip. Pe vremea când nici glumele, inspirate sau nu, nici învecinarea, fatală sau nu, cu persoana sa nu omorau pe nimeni, „pamfletele” verbale ale lui Huidu la adresa a cam tot ce mişca în jur nici nu deranjau, nici nu amuzau prea tare, în funcţie de preferinţe. Acum, când miştoul lui ieftin cu „balena eşuată”, apropo de o fotografie a Ozanei Barabancea la plajă, a stârnit reacţii de respingere, dumnealui se enervează bloggeristic şi crede că cei care nu au gustat fineţea sunt „hateri” de meserie. Poate că tragicul nostru umorist nu înţelege că, atunci când ai vieţi omeneşti pe conştiinţă, fie şi din neatenţie sau iresponsabilitatea medicilor, aprecierile publice de genul ăsta ţi-au devenit oarecum limitabile. Dacă Chaplin ar fi călcat oameni cu maşina, nimeni n-ar mai fi râs de el. Vrem, nu vrem, ne place sau nu ne place, persoanele publice nu sunt disociate, în ochii celor cărora se adresează, de faptele particulare sau păţaniile lor nefericite, mai ales când acestea afectează în modul cel mai concret şi dramatic viaţa altora. Dar ce ar trebui să priceapă, şi, cu el odată, întristător de mulţi dintre noi, e că atunci când râdem de un cocoşat