În secolul trecut, ca şi în cel care de-abia începe, profund marcate de migraţiile moderne ale omenirii, nici o soartă n-a fost atât de dramatică şi, în acelaşi timp, atât de fecundă precum aceea a metec-ului. Refugiat din calea războaielor, a schimbărilor de sistem politic, constrâns la exil de ideologiile totalitare sau de mizeria economică, el şi-a abandonat ţara de baştină şi a căutat să se integreze într-o societate ale cărei valori continuă să le descopere.

Drama lui izvorăşte din abandonarea unui întreg sistem cultural, a unor zei care alcătuiau propriul Panteon al educaţiei şi formării. Fecunditatea, din capacitatea de a aduce într-o altă cultură, uneori apropiată, particularităţile, specificitatea şi valorile culturii dintâi.

Unul din marii metec-i ai secolului al douăzecilea, E. M. Cioran, considerat drept „cel mai mare stilist al limbii franceze“ în patria lui de adopţie, defineşte, ca nimeni altul, această condiţie: „Mi-am făurit nenumărați idoli, am înălțat pretutindeni prea multe altare și am îngenuncheat în fața unei mulțimi de zei. Acum, ostenit de adorație, mi-am cheltuit partea de delir ce mi-a fost hărăzită. Nu avem puteri decât pentru absoluturile seminției din care ne tragem, un suflet, ca și o țară, neînflorind decât înlăuntrul granițelor sale: plătesc pentru că am trecut dincolo, pentru că mi-am făcut din Nedefinit o patrie și un cult din zei străini, pentru că m-am închinat în fața secolelor ce mi-au înlăturat strămoșii. Nu mai pot spune de unde vin: în temple, n-am nicio credință; în cetăți, niciun entuziasm; pe lângă semenii mei, nicio curiozitate; pe pământ, nicio certitudine. (…) Ca un vandal chinuit de melancolie, mă îndrept fără niciun scop, eu fără eu, către nu știu ce unghere… ca să descopăr un zeu părăsit, un zeu el însuși ateu, și să adorm la umbra ultimelor sale îndoieli și a ultimelor lui miracole“ („Tribulațiile unu