“Ionio” - batranul vas din lemn “cum nu se mai gaseste altul in toata Mediterana” (imi spusese Dimos, “piratul” cu chipul strabatut de cicatrice si voce grava, baritonala) - inainta de-a lungul coastelor sud-estice ale Thassosului. Pornisem din Golful Limenariei vreo 20 de persoane, intre care si patru sarbi, in cautarea unor aventuri exotice, fermecati si de clasicele povesti cu sirene cu glas tanguios - i se mai spune si Insula Sirenelor, nu? - ori de intamplari cu pirati si fecioare rapite. Vasul se napustise deja in larg, infiorandu-ne pantecele cu tangajul lui, cand am fost chemati la micul dejun. Era doar o pregatire generala pentru ceea ce, in programul croazierei, avea sa se numeasca “pranzul piratilor”.
Athosul se vedea parca la o aruncatura de bat peste mare. Ti-era teama sa vorbesti cu glas prea ridicat, sa nu te auda sfintii de dincolo de valuri.
Apa era limpede, de-i ghiceai adancul, cerul - senin, un turcoaz bland, in competitie cu turcoazul apelor - te facea sa te simti, in trupul corabiei, ca Iona in trupul balenei. Nu, balene nu sunt, pe-aici, delfinii ratacesc, in legenda, prin barba ravasita a lui Neptun, iar pestii (pe care am incercat a-i prinde intr-unul dintre golfuri) sunt poate prea dibaci pentru tehnica noastra de pescari incepatori. Asa ca, in ciuda avertismentelor lui Dimos - “No fish - no food!” - am strans unditele in carligul carora ni se prinsesera numai iluzii. E mai cuminte reveria in razele soarelui de septembrie. Ori iscodirea cu ochi mult-prea-curios a malurilor stancoase, pe langa care roiesc alcionii, pasari indragostite, blestemate de zei sa nu se intalneasca niciodata. Legenda spune ca pentru cine stie ce impotrivire - o poveste de dragoste si gelozie se ascunde aici - , zeii au hotarat ca un rege grec si frumoasa lui sotie sa se transforme in doua pasari care sa se caute mereu, fara a se intalni. Sa-si faca pe
