Conform percepţiei generale, publicul care umblă la concertele din Timişoara e împărţit în două segmente mari şi late. Pe de o parte se află „marea masă“, categorie de oameni generic numită aşa de către cei care nu se identifică cu „mulţimea“. E vorba de cei care consumă pe pâine tot ce ne inundă în mass – media. Cei care plătesc 125 de lei să-l vadă pe Horia Brenciu la Sala Capitol, care fredonează imnul staţiunii Mamaia pentru că li se pare lor că e cool, care devorează concertele de la festivalurile Berii doar pentru că e un loc super – mişto de socializare. Cei care n-au preferinţe anume, merg „cu gaşca“ şi se distrează într-o zi pe dubstep, în alta la un concert heavy metal şi tot aşa, aţi prins ideea. „

Ceilalţi“ sunt „cunoscătorii“. Cel puţin aşa li se spune. Publicul „bun“, care include oamenii care ascultă anumite genuri de muzică dar nu s-ar amesteca defel în mulţime, cei care sunt informaţi asupra unui anumit curent muzical până în cele mai mici detalii. Şi ei se consideră evident „cool“. Nu contează pe ce „felie“ sunt, ideea e că nu gustă defel „comerţul“ şi promiscuitatea în care se scaldă tabăra adversă. Mai nou, porţiuni semnificative din cele două tabere dau tot mai des nas în nas la evenimente. Nu mai e o surpriză să vezi un fan Metalica la un party cu DJ Check It Out din cel mai fiţos loc din oraş. Şi nici să vezi manelişti la ştiu şi eu care festival de jazz. Evident, această omogenizare dă naştere la situaţii hilare, iar cei care nu se adaptează vremurilor actuale privesc cu consternare acest amestec între publicul „bun“ şi celălalt.

Problema cea mare este însă aceea că există o contaminare. De ambele părţi. „Civilii“ au început să descopere stiluri muzicale noi, iar „cunoscătorii“ au preluat obiceiuri din tabăra adversă. Drept urmare, sunt tot mai dese concertele din Timişoara la care lumea „cunoscătoare“ nu mai vine. Pentru