Poate niciodata sansele noastre la Eurovision n-au fost mai controversate ca in acest an. Pe de o parte, participam cu un profesionist polivalent, confirmat deja pe prestigioase scene de opera din Venetia, Lausanne, Barcelona, Dresda, Milano, Monaco, San Marino.
Pe de alta parte, era aproape sigur ca stilul sau n-are cum sa fie inteles de catre un public eterogen, imprastiat pe intregul continent, adesea profan si dispus sa ramana socat cand va auzi ceea ce n-a mai auzit niciodata: vocea de contra-tenor.
Neintelesul stil pop-opera
Pare aproape firesc ca acest public in mare parte neavizat sa fie reticent in fata stilului nou pop-opera, pe care Cezar Ouatu l-a adoptat numai cu cateva luni inainte de marele concurs, ca un fel de demonstratie anti-conformista in muzica.
Poate ca o anumita reputatie deja castigata l-a ajutat sa treaca destul de usor prin preselectii si semifinale, clasandu-se pe primul loc ca reprezentant al Romaniei la concurs.
Dar adesea, la un asemenea spectacol de proportii, sansele ajung sa nu mai depinda atat de artist, de daruirea si de interpretarea sa, cat de felul cum il intelege publicul, de simpatiile si antipatiile acestor spectatori fata de gen, fata de stil sau chiar fata de niste optiuni care n-au nimic comun cu arta.
Reactia publicului, dar si primele comentarii televizate confirma aceasta ciudata atitudine in fata artei, mai ales atunci cand este vorba de muzica.
S-a comentat astfel ca diaspora noastra nu ne-a sprijinit: capsunarii din Spania si constructorii din Germania n-au dat niciun vot catre patria-muma. Ca si cum li se cerea sa spuna cat sunt ei de patrioti, nu cat i-a incantat interpretarea.
Un show bizar
S-a mai spus ca tarile nordice s-au ajutat reciproc, ca si cum ar fi fost testate cat sunt de prietene intre ele si nu ca
