Joi seara, ora 18, Teatrul Dramatic „Ion D. Sîrbu”, sala de spectacole era plină ochi. Cei care nu încăpuseră pe scaune au luat loc pe scări. Toată lumea era prezentă pentru a vedea filmul premiat cu „Ursul de aur” la Berlin, „Poziţia Copilului”. Intrarea gratuită a fost, pentru mulţi, motivul principal pentru care au ales să vină la spectacol, dar acest motiv material s-a transformat în mijlocul ideal de a convinge publicul că filmul românesc merită toţi banii din lume.
La început a avut loc decernarea distincţiei de Cetăţean de onoare. Călin Peter Netzer a primit distincţia de la primarul Tiberiu Iacob-Ridzi, a mulţumit scurt şi a luat loc în sală, pentru vizionarea filmului, promiţând o sesiune de întrebări la final.
Primele scene ale filmului au fost oarecum debusolante. Scene realizate fără fineţe, multe filmate doar cu o cameră, de un operator ce părea fără experienţă. Nu exista coloană sonoră. Scene brute, dar extrem de reale, departe de ficţiunea filmelor americane, cu care ne-am obişnuit, care nu fuseseră estetizate. Încă de la primele scene, limbajul folosit a fost unul fără menajamente, exact aşa cum ni se întâmplă multora dintre noi să vorbim în fiecare zi. Se ştie, înjurăturile româneşti sunt cele mai expresive. Însă nu limbajul trivial a fost mesajul filmului, ci relaţia deficitară dintre părinţi şi copii.
Subiectul filmului este fictiv. Cornelia, o mamă de 60 de ani, arhitect, cu soţ medic, interpretată excepţional de actriţa Luminiţa Gheorghiu, încearcă, cu orice risc, să se facă prezentă în viaţa fiului ei. Când acesta omoară un copil de 14 ani într-un accident de maşină este practic momentul ideal în care aceasta poate demonstra că, fără ea, viaţa fiului ei, Barbu, ar fi un dezastru. Acesta din urmă, ajuns un adult după o viaţă de copil răsfăţat, nu cunoaşte pe deplin ce înseamnă să fii responsabil. Interdependenţa dintre
