Oameni deștepți, de succes, reușiți în viață, se ghidează, de multe ori după niște superstiții de care râd și copiii. Dar dacă acești obsesiv-compulsivi au dreptate măcar o singură dată?

Când a murit al doilea i-a zis că există o regulă de trei. „Ce regulă de trei?”, a întrebat, stupid.„Regula de trei!”, a venit, dezarmant, răspunsul. „Ce spune regula de trei?”. „Regula de trei spune că unde au murit doi, o să moară și al treilea!”. „De unde știi regula de trei?”. „Nu știu!”. „Cum adică nu știi de unde e regula de trei?”. „Știu doar că e o regulă”. „Cine a inventat-o?”. „Nimeni, ești nebun, e doar o regulă...”. „De ce nu e regula de doi, sau de patru, sau de cinci?”. „Pentru că e regula de trei, simplu!”. „E o superstiție, deci!”. „Nu e o superstiție, e doar un lucru care se întâmplă. Trebuie doar să numeri!”.

Dialogul nu e imaginar. Dr. Gabriel Diaconu, medic specialist psihiatru, a memorat bine ciudata discuție. Apoi, a murit al treilea. Cei doi prieteni s-au auzit la telefon pe înserat. Chestiuni anodine. „Ce faci, cum îți merge?”. „Nu foarte bine”. „De ce?”. „A murit un prieten drag. Te-am pomenit cu regula de trei!”. „Care regulă de trei?”. „Regula aia de trei, că unde mor doi, moare și al treilea!”. Misterioasă întâmplare, n-ai zice? Ai văzut, trebuie doar să crezi. Ce să cred? Să crezi că lucrurile ăstea se întâmplă și n-ai ce-i face. Refuzi să crezi. Treaba ta.

Doi câte doi sau trei câte trei?

În urechi i-a răsunat, ore mai târziu, în timp ce se chinuia să doarmă, strofa a doua dintr-o parodie de Topârceanu: „După aceea alții s-au pornit să moară/ care mai de care câte doi pe ceas/ din locuitorii vii de odinioară/ nu se știe bine câți au mai rămas”. Fascinația numărului l-a pocnit ca o inevitabilitate. De ce doi câte doi pe ceas? De ce nu trei câte trei?

Dimineața l-a surprins, din nou, în timp ce-și închidea ușa cu mișc