În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, britanicul Nicholas Alkemade a sărit din avionul în flăcări, fără paraşută! La aterizare, n-a păţit nimic. Un erou cu 60 de ani înaintea lui Baumgartner…
S-a uitat la ceas, ajutat de razele Lunii. 3 şi 10 minute. Noaptea. Sau, de fapt, dimineaţa. Se afla în Rai. Ajunsese! Ba nu! Dacă era frig şi zăpadă cam de o juma’ de metru, mirosea a Iad, nu? Buuunn, murise şi ajunsese acas’ la Scaraoţchi. Dar aici nu trebuia să fie cald şi smoală? STOP! Uşurel, începu să dea filmul înapoi. Cum ajunsese aici?
Ce ştia? Se numea Nicholas Alkemade. De asta era sigur. Britanic, Escadronul 115 al Forţelor Aeriene Regale. Sergent. 21 de primăveri. Plecaseră să atace Berlinul. 24 martie 1944. Da, clar, atunci decolaseră. Îşi făcea veacul pe un “Lancaster”, bombardier. În burtă îi băgaseră şase tone de bombiţe, numa’ bune de zdruncinat la friţi. Şi pentru asta băga mîna în foc, supraveghease totul. Trebuia să se salte la 6.000 de metri, pe la 400 de kilometri la oră şi să le dea “hrană” berlinezilor.
Tată de patru “fetiţe”
El se ocupa de patru “fetiţe”. Fiecare de 7,7 mm, montate pe coada avionului. N-avea spaţiu prea mare. Da, suduia mereu din cauza asta. Un fel de cabină de plastic, transparentă. Abia îşi tinea picioarele, că le avea cam lungi. În plus, naziştii se apucau de “treabă” fix de acolo, din spate, unde ştiau că-s mitralierele. Chiar glumeau între ei. “Băi, noi sîntem ăia de-i primesc friţii cu «Bine aţi venit»!”
Buuun. Asta îşi aducea aminte. Apoi? A, da! Lăsaseră juma’ din încărcătură şi cîrmiseră “Sugar”-ul spre casă. “Misiune îndeplinită!”, auzise. Atunci apăruse un rătăcit din “Luftwaffe”, un bimotor. O rafală a nimerit “Lancasterul”. Gata!!! Îşi aducea aminte! Luse foc! Auzise: “Trebuie să sărim! Trebuie să sărim! Hai, afarăăăă!”. Haha, bună poanta! Umor negru, pur englezesc. Păi ar fi sărit, d
