Tin un soi de Jurnal în care-mi notez zilnic nu întâmplările omeneşti, cum fac toţi cei convinşi că un prânz luat la restaurant de ei cu amanta sau o pulpă dezgolită văzută pe stradă, în toiul verii, ar putea interesa pe ceilalţi şi, mai ales, Posteritatea, ci întâmplările intelectuale:

Ce gânduri mi-a stârnit lectura unei pagini de carte, ce idei am schimbat cu un alt ins, preocupat ca şi mine, de asumarea semnificaţiilor şi nu a faptelor brute, de cele mai multe ori banale.

Pe la începutul lui 2006, ca urmare a unei discuţii cu un tânăr specializat în istoria turcilor, mi-am notat în jurnal următoarele:

„Ion Cojocaru are 25 de ani. A terminat Istoria şi s-a specializat în relaţiile româno-turce. Mi-a dat pentru «Historia» un articol despre Rapoartele expediate de la Bucureşti de ambasadorul turc în anii dictaturii carliste.

Tocmai a fost în Kîrgîzstan. Discut cu el în curtea Bibliotecii, la cafeaua din termos, băută pe o piatră din parcul pe cale de jumulire capitalistă. Pe trotuar, dincolo de gard, trece un puradel, făcând ca trompeta. Din adâncurile curţii ţâşnesc şi se izbesc de zăbrele câinii Academiei. De ce i-o fi scoţând copii din sărite?

Mă interesează felul în care sunt văzute bătăliile românilor împotriva turcilor. Cum sunt văzute în manualele de istorie de turcii de azi.

— În nici un fel!

Cum, în nici un fel?! găsesc eu motiv de mirare.

Aflu astfel că manualele de istorie turceşti, dedicate, cum stă bine unei asemenea întreprinderi, gloriosului trecut al Imperiului Otoman, nu găsesc că trebuie să se mândrească într-un fel cu cucerirea Ţărilor Române de către străluciţii Padişahi. În cărţile noastre de Istorie, dar şi de Literatură, războaiele cu turcii ocupă un loc de prim rang. Uşor de presupus, prin naturalul proces de transfer, că turcii de azi, sunt tare mândri c-au reuşit să ne î