Pe când aveam vreo 13 ani şi timpul mi se părea răbdător, iar un deceniu egal cu un veac, îmi imaginam că, ajunsă la 30 de ani, aveam să fiu o doamnă, neapărat căsătorită cu un om bogat pe care să îl şi iubesc şi cu care să fi făcut deja doi copii; îmbrăcată zilnic în rochii elegante şi cocoţată în pantofi cu toc, asortaţi unor poşete plic purtate sub braţ aşa cum vedeam eu în serialul Dallas. Apoi, aveam să devin o jurnalistă de succes, care va ajunge să scrie cel putin o carte, şi, fireşte, va câştiga foarte mulţi bani din asta. Na, acuma, nu puteţi cere foarte mult. Aveam 13 ani.
Două decenii mai tîrziu, cam pe la 33, mi-am confruntat visul. Nu sunt nici mamă şi nici căsătorită, ci doar iubită de un bărbat care nu e bogat, ci doar jurnalist. Am ajuns să scriu cu adevărat doar vreo cinci ani la unul dintre cele mai bune ziare locale, ca apoi, pe la 28 de ani, ajunsă în Bucureşti, să nu îmi mai regăsesc entuziasmul decât sporadic la câteva site-uri de ştiri.
Nu mă îmbrac în rochii prea des decât dacă sunt asortate cu geacă de blugi si se poate adăuga si o pereche de tenisi. Tocurile le urăsc de-a dreptul. În schimb, iubesc balerinii, jeansii boyfriend şi tricourile colorate. Când vreau să mă simt o doamnă îmi dau unghiile cu roşu aprins şi cam atât. Singura adiere din ce îmi imaginam eu la 13 ani că voi fi femeia de acum, la 33, e urma de parfum pe care o las după mine. Întotdeauna am visat să am parfumul meu, care să mă identifice în mulţime. Asta e una din marile realizări. Dar, să nu credeti că timpul a trecut totuşi degeaba.
În cel-al doilea deceniu al vietii am strâns amintiri, învătăminte si povesti, care m-au facut femeia matură, calmă, aşezată de astăzi. Adică, exact ceea ce nu îmi puteam imagina la 13 ani că voi fi la 30.
De fapt, nici la 20 de ani nu-mi prooroceam maturitatea de acum. La 20 de ani îmi imaginam că voi rămâne legată
