Fiindcă tot vorbim despre o Constituţie revizuită, sau despre o nouă Constituţie, este obligatoriu să facem o analiză a ceea ce înseamnă legitimitatea într-un stat. Pentru că legitimitatea nu este un moft. Şi chiar esenţa lucrurilor. Este ceea ce asigură, într-un fel sau altul, raportul între instituţii. Cum poate fi împărţită legitimitatea pe care ne-o dau cetăţenii?
Ironia sorţii face ca mulţi dintre cei care lucrează pentru noua lege fundamentală să fie monarhişti. Şi, cu toate acestea, la capătul strădaniei lor, va ieşi o republică. Dar ce fel de republică?Pentru a înţelege mai bine de ce legitimitatea este cheia întregului sistem, încep prin a afirma că monarhia ar rezolva raporturile de legitimitate. Pentru că, în această ipoteză, nu ar exista nicio suprapunere. Monarhul ar avea un anumit tip de legitimitate, fundamental diferită de legitimitatea Parlamentului. Singurul accident, care ar putea surveni, ar fi dacă Monarhul ar avea posibilitatea să profite de o anumită conjunctură internă şi externă şi să instaureze o dictatura regală. Dar aceasta ar fi excepţia, iar nu regula. Atât timp însă cât vorbim despre o republică prezidenţială sau semiprezidenţială, legitimitatea conferită de popor va fi împărţită între Parlament şi o persoană care timp de două mandate reprezintă statul român.
Dacă în România ar fi instaurată o republică prezidenţială, atunci legitimitatea şi, respectiv, atribuţiile ar fi repartizate într-un mod fără echivoc. Cea mai mare legitimitate şi, respectiv, cea mai mare putere ar avea-o Preşedintele care ar putea beneficia de multe atribute de natură executivă, mergând chiar până la sistemul american în care el este şi prim-ministru. Şi răspunde, în această calitate, doar în faţa alegătorilor, iar în intervalul dintre momentele electorale doar în faţa Parlamentului. Dacă, dimpotrivă, statul român ar fi definit drept o republică p
