Care să fie miza politică a promovării din ce în ce mai furibunde a euro-scepticismului care pare să bântuie astăzi Europa? Dar, chiar există oare un euro-scepticism european? Şi dacă ar exista, să fie acelaşi euro-scepticism în Marea Britanie sau în Franţa, în Spania sau în Grecia, în Estonia sau în România? De la Platon citire filosofia constata deja diferenţierea între opinie (doxa) şi cunoaştere adevărată (epis­teme), între ceea ce poate fi o iluzie şi cunoaşterea sistematică. Iar când vorbim despre euro-scepticism nu procentele celor care n-au încredere în UE sunt importante, ci înţelesul pe care repondenţii îl dau acestui aşa zis euroscepticism. Se arată acum că românii sunt euro-sceptici. Dar cât de euro-sceptici pot fi românii în condiţiile în care între 2 şi 3 milioane de conaţionali sunt plecaţi să muncească în alte state ale UE? Sau când aproape 80% dintre absolvenţii de facultate vor să plece din ţară? Şi, care ar fi alternativa la UE pentru români? Sau pentru englezi? Or avea englezii (consideraţi cei mai euro-sceptici europeni) vreo alternativă la UE?

Ideea că opinia publică ar fi aderat la ceva numit euro-scepticism merită mai mult decât o simplă cons­tatare. Care opinie publică a devenit euro-sceptică? Încă din 1972, într-o conferinţă celebră ţinută la Arras şi publicată în Les temps modernes, în 1973, Pierre Bourdieu constata că L'opinion publique n'existe pas (opinia publică nu există). Nu, marele sociolog francez nu afirma că opinia publică nu ar exista deloc, ci că aceasta nu este o stare naturală ci un produs al influenţei, deci un construct. Bourdieu nu încerca doar să "denunţe modul mecanic şi facil de lucru şi interpretare a sondajelor de opinie", ci să pună în discuţie cele trei postulate ale inves­tigării opiniei: că "orice anchetă de opinie pleacă de la premiza că oricine poate avea o opinie, sau, altfel spus, că producerea unei opin