George Friedman apreciază fără echivoc că „Pentru România, Uniunea Europeană reprezintă două lucruri diferite. În primul rând, reprezintă faptul că devii cetăţean european, ai instituţii democratice, ai drepturi ale omului. Şi de cealaltă parte, este vorba despre sistemul după care funcţionează economia. Problema este că sistemul Uniunii Europene nu funcţionează”. Din aceeaşi perspectivă, România ar putea să reprezinte pentru Uniunea Europeană, într-un soi de reciprocitate, o zonă de cetăţenie europeană restricţionată şi selectivă, o democraţie instituţională de faţadă şi relativ nefuncţională, nişte drepturi ale omului garantate formal şi respectate din când în când. Aceasta în plan politic-cetăţenesc, desigur. Sub raport economic, România poate fi pentru comunitatea apuseană expandată un teritoriu de extindere şi de experiment (vezi prioritatea în materie de politici de austeritate pe care a avut-o ţara noastră începând cu 2009), o piaţă de desfacere, una de recrutare a forţei de muncă relativ ieftine – nu chiar cât cea dinafara UE, din ţări de penurie sau de abundenţă în resursa umană -, una de imigrare calificată şi necalificată, un izvor de dinamici demografice (du-te – vino între patria de provenienţă şi cea de adopţie), precum şi o infuzie de delincvenţă conexă cu chestiuni rasiale (romii).

Dl. Friedman este unul dintre analiştii care disociază clar între planuri, observând în mod legitim că UE este multinivelară. Una e cetăţenia, alta politica, economia, justiţia, spaţiul euro, spaţiul Schengen etc. UE este, altfel spus, o matrioşkă. Dar este, oare, România, altfel? Preocuparea constantă a statului român de a demonstra unitatea lui de nezdruncinat, care a determinat multă vreme perpetuarea centralismului la nivelul aparatului administrativ şi a politicilor interne (recoltarea şi redistribuirea resurselor), a condus astăzi la o realitate de care nu s