Ne îmbolnăvim în masă: fie de umilinţă, fie de fraudă. Sistemul de încadrare în grad de handicap îşi împarte „beneficiarii” în două cete: victime sau profitori. Pe de o parte, există comune în care numărul persoanelor cu handicap e de două ori mai mare decât media judeţeană, localităţi în care oamenii „orbesc” în masă sau devin invalizi, pe de altă parte, bolnavii adevăraţi sunt umiliţi, fiind purtaţi pe drumuri de comisii, deşi sunt netransportabili.
Unii au certificate de nevăzători, dar conduc maşini sau acte de invaliditate, deşi ar putea participa la maraton, iar alţii, deşi nu pot fi transportaţi, decât în pătură, sunt puşi pe drumuri, cu regularitate, de către comisiile judeţene sau naţionale de încadrare în grad de handicap. Acelaşi sistem, unităţi de măsură diferite. Diferenţa, spun oamenii care plâng la cozi, o fac banii. Mai exact, “şpaga”.
Unii ar da bani să se vindece, alţii dau bani să se îmbolnăvească. Cel puţin în scripte. Iar în ultimii ani, maramureşenii s-au îmbolnăvit in corpore. Circa 18000 de persoane sunt încadrate în prezent într-un grad de handicap. Câţi fac parte din categoria victimelor şi câţi din a profitorilor, e greu de spus. Evidenţe şi semne de îndrebare există. Ba mai mult, există şi o certitudine: aceea că sistemul care ar trebui să-i vindece e bolnav. Grav, cronic, irecuperabil.
„Unii e umiliţi”
De fapt nu unii. Cei mai mulţi. Cei mulţi. Cei bolnavi, săraci şi fără pile. Miile de maramureşeni orbi sau invalizi purtaţi pe drumuri ca şi cum le-ar putea creşte din nou piciorul sau şi-ar putea recupera vederea. Din cauza numărului mare de persoane cu handicap, mulţi încadraţi fictiv, funcţionarii au primit, mai mult neoficial, ordin să reducă numărul de dosare. Şi, “corect”, îi taie pe cei care au handicap, dar n-au pile. Ceea ce e cel mai grav handicap.
