Mai țineți minte cîntarul ăla din cabinetul medical al școlii, pe care asistenta te cocoța, după care mișca o greutate mare și una mică pînă cînd bara pe care era greutatea mică stătea în echilibru? Și asta sigur nu vă mai amintiți din liceu, da’ să încercăm: punte Wheatstone? Nu? Nimeni? Păcat, pentru că cele două se leagă mișto în povestea de azi: cum funcționează cîntarele din jurul nostru, de la cel din baie, pe care de atîtea ori vi-l doriți mai puțin precis sau măcar mai mincinos, pînă la ăla micu’, de bucătărie, pentru cîntărit zahărul în prăjituri. La ăsta chiar vrem precizie și sinceritate, cică.

De fapt, principiul de bază e același la toate cîntarele, de la alea care cîntăresc TIR-uri pînă la cele extrem de fine, medicale: greutatea de măsurat produce un efect care este compensat, iar compensarea este măsurabilă. Cum ar fi o balanță, la care greutatea se află punînd în celălalt taler mase cunoscute, pînă la echilibrare. Doar că la cîntarele comune greutatea e compensată fie prin forța unui arc, fie prin pîrghii care reduc sarcina, astfel încît să folosim greutăți mult mai mici pentru echilibrare (cîntarul de la școală), fie hidraulic sau pneumatic, fie cu ajutorul unor electromagneți care generează forțe opuse greutății și egale cu ea (cazul balanțelor analitice din farmacii).

La cîntarul din baie, greutatea voastră este “tradusă” în variații ale rezistenței electrice dintr-un circuit. Cum? Cu ajutorul unor agerimi numite “tenzosenzori” sau senzori de tensiune. Și senzorii ăștia, la fel ca busolele sau accelerometrele digitale, se folosesc de o lege fizică foarte simplă: rezistența unui conductor e invers proporțională cu aria acestuia. E logic: cu cît ceva e mai gros, cu atît mai ușor trec sarcinile prin “ceva”-ul respectiv. Și, așa cum vedeți în desen, cînd tenzosenzorul este tensionat, suprafața conductorilor se reduce puțin, deci rezi