La ora când scriu acest comentariu (luni, 20 mai), liberalii dezbat cu uşile închise cazul Sorin Roşca Stănescu. La somaţia social-democraţilor, SRS ar trebui să fie sacrificat. Nu ştiu care va fi verdictul. La urma urmei, în toată cazuistica încrâncenărilor ivite între partenerii Uniunii (care sunt ceva mai vechi), episodul „Stănescu” fiind picătura care a umplut paharul, mazilirea sau păsuirea guralivului senator-jurnalist are mai puţină importanţă. Întrebarea care se pune este dacă s-a ajuns la punctul în care USL s-ar rupe din cauza unui incident aşa de pasager? Evident că pentru presă subiectul e „gras”, iar pentru o anumită parte a spectrului politic dâmboviţean, o pradă de devorat, mai ales în clipa în care Victor Ponta a declarat public că „s-a ajuns la cea mai mare criză de când există Uniunea” şi că fără sancţionarea lui SRS nu se mai poate continua împreună. Sunt convins că locatarul de la Cotroceni îşi savurează în surdină făcăturile pentru tensionarea şi dezbinarea celei mai puternice şi periculoase alianţe împotriva băsismului. Jubilează (cu gândul la iminenta destrămare a USL şi a guvernării Ponta) şi toată pletora de mişcări şi fundaţii de sorginte cotrocenistă: Aha, în loc să guverneze, să creeze locuri de muncă, să repornească economia, tandemul PSD-PNL se piaptănă şi se păruieşte! Hai, căuzaşi la lupta cea mare! Să-i dăm jos!

Eu, unul, în ciuda frisoanelor zdruncinătoare prin care trece, n-am crezut o clipă că USL îşi poate permite să ignore votul masiv de la localele şi parlamentarele din 2012 şi că ar fi gata de divorţ. E adevărat că Alianţa stă clădită pe voinţa şi prietenia dintre cei doi lideri politici tineri (fără trecut comunist şi securistic), Ponta şi Antonescu, pe proiectul lor manifest, de dărâmare a regimului băsist, dar trebuie luat în seamă că au aderat la el şi activul celor două formaţiuni politice. Împreună au câş