Mostre de presă entuziastă crapă amuzant cam în fiecare zi, parcă pentru a ne convinge că şi jurnalismul resimte o prelungită şi ireversibilă criză calitativă şi de credibilitate, dincolo de ce-şi închipuie fiecare ziarist că ar face o treabă atât de mare încât ar putea binemerita premiul Pulitzer. Asta închipuindu-ne noi că ar cam şti orice reporter sau doar prestator în domeniu care e treaba cu acest premiu.

Bref, dincolo de reporterii de televiziune care, confundându-şi profesia cu cea de paparazzi, transmit tot felul de tâmpenii, având în fundal un décor imaginat (“în spatele meu e casa în care a locuit vecinul care a fost cumnat cu nepoate celui suspectat că ar fi comis odioasa crimă, după cum susţin, pe surse, criminaliştii”), dincolo de întrebările care par cel puţin retardate (cum să întrebi pe un şofer prins între fiarele contorsionate, aflat la limita pierderii cunoştiinţei “cum vă simţiţi”? ori să încerci să afli de la un violator arestat dacă regretă fapta pe care a comis-o?), o problemă mult mai gravă şi serioasă o reprezintă cei care-i coordonează pe aceşti copii, pentru că asta înseamnă abrupt că şi pe aceştia tot atât îi duce mintea.

Este evident că şi astăzi sunt locuri în care mâna omului n-a pus niciodată piciorul, că n-ar fi rău să vedem şi jumătatea plină a paharului gol ori că, dacă nu ştim unde vrem să ajungem, atunci aproape sigur vom nimeri în altă parte. Dar la fel de evident este şi o expresie absolut aiuritoare, ceva de genul “surse din vecinătatea purtătorului de cuvânt, care au dorit să rămână sub protecţia anonimatului, au insistat şi au ţinut să precizeze ritos, că oficial nu au chiar nimic de comentat”! Ei, viitorul presei chiar sună bine!

Mulţi dintre cei care, nimeni nu ştie de ce, ar acorda oarecare circumstanţe atenuante acestor generaţii de jurnalişti, gata rataţi, susţin că această calitate modestă e justifi