Credeţi că putem să ajungem la bunăstare pentru masa critică a populaţiei, fără eforturi competitive pe măsură? Şi mai departe: munca ţării ar putea deveni competitivă fără ca răsplata muncii să fie şi ea competitivă? Răspunsul dat de istoria omenirii este un NU mare şi etern. Iar excepţiile, bunăoară cele din ţările care stau pe pungi de petrol, întăresc regula.
Asta-i problema. În discuţiile zilnice despre salarii, tot mai încinse de câteva săptămâni încoace, nu s-au conturat soluţii. Mai grav: problema nici măcar nu e formulată. Domină circumstanţele. Aşa se şi explică, de exemplu, mirarea prelungită legată de salariile mecanicilor de avioane, socotite scandaloase fiindcă ar depăşi cu mult media ţării. Înainte de decembrie 1989 era o vorbă tembelă până la un punct. Prin fabrici, unor lucrători mai zeloşi li se spunea în derâdere: „Ce tot freci piesa aia, că doar maşina pentru care o faci ară, nu zboară?!”…În apatia întrebării era totuşi şi un punct critic, pentru că măcar era subînţeles respectul cuvenit acelor activităţi care împing maşinăria socială să progreseze în ritm cu vremurile, dar şi o conştiinţă a gradualizării muncii. Acum vrem să trecem şi peste acest punct? Să zăpăcim şi munca la „maşinile care zboară”?! Fără să le fie oferite salarii competitive, nu vom avea prea mulţi candidaţi la slujbele de risc, de supercompetenţă şi superefort. Şi nu mă refer numai la „zburători”.
O analiză riguroasă a salarizării e greu de imaginat dacă lucrurile sunt cântărite fără grija unor legături naturale, obligatorii deci, între talerele balanţei: pe unul plata muncii iar pe celălalt performanţa salariatului, pregătirea şi experienţa lui, competenţa, aportul lui la bunăstarea generală. Dar nu sunt cântărite aşa. Dovadă şi discuţia redundantă despre salariile unor experţi. „Cum e posibil ca, într-un minister, un expert să fie plătit mai bine decât un mi
