În Nimic nou pe frontul de vest, niște soldați nemți din tranșee sînt de părere că politicienii ar trebui puși să se bată ei între ei, dacă au chef de război. Soldații ăștia nu mai vor să omoare pe nimeni, doar să scape și, dacă se poate, să se întoarcă acasă. Mi-am amintit de romanul lui Remarque citind Păsările galbene*. Tot un roman de război, cel din Irak, scris de un fost soldat american care s-a înrolat cînd avea 17 ani. Șase ani mai tîrziu, Powers a ajuns pe front. Și-a servit patria ca mitralior, din 2004 pînă în 2005, la Mosul și la Tal Afar. După ce-a terminat cu armata, cu mulțumiri din partea Unchiului Sam, Powers a făcut studii literare și în 2012 a publicat acest roman care i-a adus aproape instantaneu celebritatea. Nu-i o carte pentru amatorii de sînge și eroism. Fostul soldat a scris-o pentru cei care vor să știe cum se simțeau și ce gîndeau băieții care au luptat în Irak. Chiar și veterani decorați, ca sergentul Sterling, care are grijă de pielea oamenilor lui, o țin numai în înjurături și în avertismente cinice, ca să-și stăpînească frica, în vreme ce noii veniți își caută curaj în amfetamine și în whisky și țin socoteala celor căzuți la datorie. Dacă le moare vreun camarad, se trezesc bucurîndu-se că n-au fost ei, ci altul. Cînd împușcă civili din greșeală, luîndu-i drept combatanți, se străduiesc să-și scoată asta din cap, la fel cum nici unul dintre ei nu vrea să-și aducă aminte cîți dușmani a ucis.

Marea ciudățenie a romanului e că, în locul unei relatări cît mai realiste, Powers preface războiul într-un personaj care omoară soldați din ambele tabere, luînd tot ce poate lua. Și între scene cumplite, care-ți taie cheful de viață, ex-mitraliorul se întoarce la poezia aspră care învăluie totul. Unii i-au scos pe nas autorului poetizările de acest soi: li s-au părut forțate și nelalocul lor. Mie, dimpotrivă, mi s-au părut de o expresivit