Desi numeroase scripturi vechi fac trimitere clara la sapte pacate capitale, capabile sa te trimita direct in Iad, ele apar in unele perioade mai multe, iar in altele mai putine, cam ca in istoria cu steagurile lui Ghita Pristanda, cel ajuns de poveste.
Insusi regele Solomon, caruia i se atribuie prima prezentare a pacatelor fundamentale, afirma ca sunt sase dar, cand le iei la numarat, constati ca sunt sapte (Cartea Proverbelor, Mishlai): trufia, minciuna, omorul, viclenia, invrajbirea intre frati, inselatoria, vanitatea.
Mai tarziu, in epistola lui Pavel catre galateni, cele sapte pacate sunt specificate intr-un numar mult mai mare: adulterul, desfraul, lascivitatea, idolatria, vrajitoria, ura, certurile, orgoliul, invidia, furia, impotrivirea, rascularea, ereziile, pizma, omorul, betia, lacomia. In total, 17.
In secolul IV, calugarul Evagrie Ponticul le-a revizuit din nou, stabilind un numar de opt: imbuibarea, preacurvia, avaritia, ingamfarea, invidia, furia, lauda de sine, indolenta.
Dupa mai bine de doua secole, papa Grigorie I cel Mare a hotarat sa puna ordine in aceasta afacere controversata, revenind la cifra de sapte si specificand pacatele astfel: desfraul, imbuibarea, lacomia, indolenta, furia, invidia, mandria.
Girul Papei dadea o anumita autoritate celor stabilite, ceea ce l-a determinat pe florentinul Dante Alighieri sa le utilizeze drept criteriu in partea a II-a din Divina Comedie, respectiv Purgatoriul. Ele figureaza si in Catehismul actual al Bisericii Catolice, cu precizarea ca fiecare pacat isi are corespondentul in cele sapte virtuti sacre: smerenia, darnicia, abnegatia, rabdarea, umilinta, moderatia, si modestia.
Intre timp, Biserica a stabilit ca, sub aspect religios, pacatul trebuie sa indeplineasca doua conditii: sa fi fost savarsit voit si sa nu fi fost determinat prin