S-a observat de mult: europenii au inventat şi europocentrismul şi condamnarea lui. Şi colonialismul şi anti-colonialismul. Un soi de demon al demolării de sine însoţeşte mereu aventura europeană, încît s-a putut spune că disponibilitatea auto-critică ţine, alături de un persistent virus al segregaţiei, de portretul intim al europenităţii.
Războaiele mondiale ale secolului trecut au demarat ca războaie intra-europene, estul şi vestul european au fost ţinute, decenii de-a rîndul, în disjuncţia conflictului „rece”, iar de la o vreme se profilează o ruptură pe axa nord-sud. Un imposibil triunghi „conjugal” agită neîncetat spiritele: lumea germană, cea latină, cea slavă. O tot mai acută tensiune se instalează între „Uniunea Europeană” şi Europa în sens larg, între administarţie centrală şi suveranitate naţională, între ţările Euro şi ţările cu monedă proprie, sau între ţările Schengen şi cele încă excluse. Totul asezonat cu retorica nobilă a „unităţii”, a „casei comune”, a solidarităţii continentale.
De curînd, piaţa de idei a Occidentului e inflamată de o dezbatere contondentă, declanşată de apariţia unuiarticol al filosofului italian Giorgio Agamben. În traducerea sa franceză, titlul articolului sună a manifest: „Imperiul latin trebuie să contra-atace!” Agamben a descoperit - şi vrea să readucă în actualitate - un text scris de Alexandre Kojève imediat după al doilea război mondial. Filosoful de origine rusă, un timp înalt funcţionar al guvernului francez, avertiza asupra pericolului pe care o Germanie prosperă şi „americanizată” îl poate reprezenta pentru evoluţia politică a Europei. Ca soluţie de prevenire a acestui pericol, Kojeve propunea constituirea unui „imperiu latin”, care să adune laolaltă marile ţări de cultură catolică: Franţa, Italia, Spania (evident, sub conducerea Franţei). Giorgio Agamben preia ideea acestui „grandios” proiect, insistînd asu