Dacă e luna mai, fără îndoială se impun teme despre viaţa şi opera „evreului de la Dunăre", Mihail Sebastian. În fond, e luna lui tragică: în miezul zilei, pe 29 mai 1945, un camion fără frâne (la propriu!) dar bine condus (se zice!) l-a accidentat dând destinului său un sens special, uşor enigmatic.

În cei patru ani de război trecuse aproape zilnic prin fel de fel de pericole şi supravieţuise. Şi acum, în prima lună de pace, când începuse să se bucure de un tip de normalitate, e lovit pe trecerea de pietoni de un camion, pe caldarâmul pe care, spun martorii, în iernile care trecuseră, îl curăţa de zăpadă, ca evreu scos la muncă. Acest accident absurd îl aşează pe Mihail Sebastian în seria scriitorilor români căzuţi în plină glorie ca pe un câmp de luptă: Nicolae Labiş, Magda Isanos, Marin Preda, Ioan Petru Culianu. Există, în cazul fiecăruia, o întreagă literatură a bănuielii. În receptarea operei lui Mihail Sebastian există două etape distincte: prima, de la accident până la publicarea „Jurnalului", în 1996, este o receptare senină, cuminte, adesea somnolentă. În această jumătate de veac Sebastian a avut un public al lui, fidel. Piesele i s-au jucat mereu cu săli pline iar romanele reeditate nu au stat prea mult pe rafturile librăriilor. S-au scris şi câteva eseuri care îl fixau în seria scriitorilor români de raftul doi. A doua etapă, mult mai spectaculoasă, e dată de publicarea „Jurnalului" - un eveniment literar care a relansat literatura lui Sebastian, a dinamitat locul din raftul doi al scriitorului şi a schimbat complet paradigma receptării. Mihail Sebastian devine „un caz" în care, peste analiza estetică a operei se aşează, problematizant şi dilematic, elementul biografic, adesea mult mai spectaculos decât opera. În ultimii trei luştri s-au publicat două duzini de cărţi de şi despre Mihail Sebastian: antologii, eseuri, reeditări, studii de ca