Revin, târziu, ( deşi niciodată nu e prea târziu...) cu impresii din ultima călătorie tihnită prin Moldova. Plecăm într-un tur spre Palatul Ghica de la Miclăuşeni, după care vrem să ne abatem la Mirceştii lui Alecsandri.
Palatul, cu istoria sa recentă atât de zbuciumată, nu a fost vizitabil până în anii din urmă şi reprezintă şi pentru mine o premieră. La Mirceşti, ultima oară am fost pe când eram elev de gimnaziu...
După ce ai ieşit din Roman spre Iaşi, de-abia dacă ai timp să te aşezi mai comod în scaunul maşinii, că ajungi la indicatorul care de îndreaptă către Palatul Sturza şi Mănăstirea Miclăuşeni. De îndată ce ai părăsit şoseaua, intri pe vechea poatră a castelului, în plină pădure. Drumul îngust trece printre copaci bătrâni şi desişuri, apoi iese la un lumimiş în care pasc doi cai liberi.
E linişte şi parcă se simte ceva straniu în acest colţ de pădure ceţos şi jilav - de fapt, ce a mai rămas din parcul englezesc care înconjura palatul ridicat în zorii secolului XX. Boierul George Sturza a făcut împrumuturi masive la bănci pentru a ridica palatul, iar construirea lui i-a luat aproape un sfert de secol, din 1880 până în 1904.
Tatăl său, boier cu idei revoluţionare, îmbrăţişase idealurile de la 1848, chit că era văr cu domnitorul Mihail Sturza, cel care avea să înăbuşe ”în faşă” revoluţia moldoveană. Un domnitor care a lăsat, totuşi, sistematizarea Galaţiului şi declararea acestuia ca porto franco plus vreo 250 de kilometri de drumuri – boierii, însă, îl acuzau că se ocupă numai de propria îmbogăţire.
Palatul apare dintr-o dată, iarăşi în acel gotic întârziat pe care l-am găsit şi la Ruginoasa. De data aceasta, mai bogat, cu blazonul familiei şi efigia unui cavaler medieval. Iarăşi, goana elitelor vremii de a ”recupera” ce se mai putea din distanţa faţă de Occident. Dar nu cumva asta încercăm să facem şi azi?
Nu ai multe de fă
