Nu scriu despre niciodată despre suferinţă. Pentru că sunt incapabilă. Nu pot să scriu materiale despre copii, dacă ei sunt grav bolnavi. Şi vă spun că singurul motiv este FRICA! De aceea fug cum pot. Mihaela Floroiu (Preoţica, aşa îi spun) evită să vorbească în redacţie despre grozăviile pe care le întâlneşte, pas cu pas, într-o încercare de a mă menaja, cunoscându-mi, ca să zic aşa, fobia. Nu ascult, nu privesc, nu citesc nimic despre aceste realităţi insuportabil de dureroase. Nefericirea, în starea ei pură, simt că mă poate arunca undeva de unde nu am să pot să mă mai ridic. De aceea, fug de tot ce ar şopti despre ea. Este şi asta o laşitate. Numai că, accidental, total fără voie, aflu.
În timp ce înjuram birjărește, efectiv șoferește chiar Viaţa, Preoţica îmi spune doar atât: a murit copilul acela despre care am scris. Astea sunt nenorociri, îmi spune. Am tăcut, ruşinată.
Se referea la acel băiat de 17 ani, Andrei Cărbunescu-Stoenescu. Şi apoi, totul, în mintea mea, s-a derulat precum un film. Mama, tatăl lui, prietenii, prietenii prietenilor lui, oamenilor cărora acest băiat le dădea un „Bună ziua”, copleşiţi. Şi, din nou, mama, tatăl lui, îngenuncheaţi, în faţa unei poze. Imaginaţia mea e săracă, presupun, deci nu pot trata în cuvinte cazul. Ar fi şi prea târziu. În memoria acestui băiat, tinereţii lui, a unei vieţi prea scurte şi fragile, voi păstra un moment… doar pentru el.
Îmi pare rău!
Nu sunt departe de Dumnezeu, dar nici prea aproape (slavă Lui). Dar nu uit să-L rog umil, în nicio seară, să aibă grijă de Andrei şi Cătălina.
Nu scriu despre niciodată despre suferinţă. Pentru că sunt incapabilă. Nu pot să scriu materiale despre copii, dacă ei sunt grav bolnavi. Şi vă spun că singurul motiv este FRICA! De aceea fug cum pot. Mihaela Floroiu (Preoţica, aşa îi spun) evită să vorbească în redacţie despre grozăviile pe care le î
