Am încetat să mai cred că România se va face bine după anii de comunism şi cei de sălbăticie socială denumită generic „tranziţie”, într-un timp care să-mi permită să savurez, omeneşte, această transformare. Adică să stau liniştit pe terasa unei cafenele din oraşul meu şi să nu asist la bătăi între şoferii opriţi la semafor, de pildă.

Sau, dacă vreţi alt exemplu, să nu mai văd atât de mulţi impostori semnând articole în diverse publicaţii, dând lecţii de toleranţă şi mimând deschiderea intelectuală. Şi nici să nu mai văd lichele cu pretenţii de elite, care îşi vând conştiinţa pentru un prezent confortabil, presărat cu deplasări în străinătate pe banii statului şi cu posturi călduţe, aducătoare de venituri nemeritate.

Pentru ca un asemenea vis să devină realitate trebuie să apară un nou Spiru Haret şi un nou tip de şcoală românească. Odată îndeplinită această condiţie, ar trebui să mai treacă încă vreo 20 de ani pentru formarea unei elite adevărate. Dar staţi liniştiţi, nu vă entuziasmaţi prea tare la un asemenea gând, nu se va întâmpla! Haideţi mai bine să vă povestesc câte ceva despre şcoala din provincia canadiană Québec.

După cum probabil aţi auzit sau aţi mai citit, francofonii din America de Nord sunt deprinşi să meargă până în pânzele albe pentru a li se respecta drepturile. Au şi ei păcatele lor, nu puţine, însă reflexele sociale de care dau dovadă le compensează multe cusururi. Un astfel de moment de „trezire la realitate” (avem şi noi imnul „Deşteaptă-te, române!”, dar ce folos!?), s-a produs în primăvara anului trecut, atunci când fostul guvern liberal a încercat să crească taxele de şcolarizare ale studenţilor.

Tinerii au ieşit pe străzi, au protestat, au compus imnuri, au atras de partea lor fraţi mai mari, părinţi şi bunici şi au generat o schimbare politică. Refrenul „Libérez-nous des Libéraux” (Eliberaţi-ne de liberali) a m