“Dezbaterea” despre cum a inventat BNR un presupus atac speculativ după care campanii media pentru a-şi acoperi zisa incompetenţă în loc să lase leul să se deprecieze accelerat la finele anului 2008, continuă. Observând eu, fără niciun fel de surprindere, că termenii „atac” şi „speculativ” sunt cei care-i deranjează cumplit pe împricinaţi (deşi proverbul românesc apropo de musca de pe căciulă cuprinde multă înţelepciune populară şi ar trebui să-i pună pe gânduri), să zicem că atunci au avut loc nişte evenimente şi atât.
În discuţia despre acele evenimente ce răscolesc zilele acestea amintiri de trezorieri şi preşedinţi de bănci se folosesc tot felul de argumente academice, pe marginea cărora nu mă pronunţ. Constat doar la ce poate duce superspecializarea într-un domeniu, pentru că, mărturisesc, nu credeam că înjurăturile neoaşe pot fi înlocuite cu succes, cu termeni de specialitate. „Nu ştii ce e acela un swap!!!!”, pe nişa celor ce se ocupă sau dezbat în contradictoriu chestiuni de piaţă valutară şi monetară este echivalentul unei jigniri năprasnice. Eu sunt un tip mai direct şi recunoscându-mi limitele n-o să mă bag în bălăcărelile cu swap-uri.
Un element m-a surprins însă în argumentaţia celor evident lezaţi de decizia BNR de a nu furniza muniţia necesară pentru ca evenimentele din 2008 să aibă un alt final. Acesta străbate ca un fir roşu textele şi luările de poziţie ale triadei Isar-Negriţoiu-Câţu. Toţi, fără excepţie şi deocamdată fără vreun studiu demonstrativ, dar înţeleg că este în lucru, consideră că dacă România a intrat în recesiune în 2009, ei bine asta se datorează,cu ghilimelele de rigoare, faptului că prin decizia de a apăra cursul ( nu de un atac, poftim) BNR a blocat canalul creditării.
Această afirmaţie-acuzaţie mi se pare pe cât de gravă, pe atât de îndrăzneaţă, din partea unor persoane ce au activat sau activează în piaţa ba