Prima vizită la Grădina Zoologică înseamnă, cu siguranţă, pentru un copil, o bucurie fantastică. Ce ar însemna, în schimb, o asemenea vizită pentru cineva trecut de... 20 de ani?

Un „principiu” încălcat după ani şi ani

Nu cred să fi fost vreodată, în copilărie, la grădina zoologică. Când trăieşti într-un orăşel mic de provincie, cum e Simeria, oraşul în care am copilărit, o asemenea dorinţă presupune o călătorie într-un oraş mare. Iar deplasarea, pentru un copil firav, implica un rău de autobuz de nedescris. Aşa că între mine şi animalele de la Zoo a stat mereu sticla ecranului de la televizor. Îmi amintesc frânturi, imagini cu un urs plictisit în spatele unei cuşti enorme, verde şi cu gratii imense. Uneori, am impresia că, de fapt, am fost acolo, că de vină sunt doar lacunele, însă mă dezmeticesc repede şi apare iar sticla rece de televizor în amintirea care, de fapt, nu îmi aparţine.

Mai târziu, în adolescenţă, a intervenit un principiu pe cât de important la vremea respectivă, pe atât mai prostesc acum, când îmi aduc aminte de el: „Numai copiii merg la Grădina Zoologică”. Anii s-au scurs şi încăpăţânarea mea persista.

Povestea tristă a lui Flipper

Când, în sfârşit, m-am mutat în Timişoara, tot nu am mers. Niciodată, în cei aproape cinci ani de când sunt aici. Nu, nu pentru că „principiul” din adolescenţă ar mai fi fost valabil. Ci din alt motiv. Am început să urmăresc documentare despre animale, în special despre cele abuzate, ţinute în captivitate şi chinuite pentru distracţia oamenilor.

Aşa am dat de filmul documentar – de fapt, primul documentar thriller – „The Cove” („Golful”). Pe scurt, filmul prezintă povestea lui Richard O'Berry, dresorul faimosului Flipper. Acesta povesteşte cum, din cauza epuizării după ore întregi de dresaj, delfinul s-a sinucis. În braţele lui. Cum este posibil aşa ceva? Şi-a ţin