DÃRUIRE Gena Camelia Bãdãrãu este profesor de Psihopedagogie de 15 ani la Centrul Scolar pentru Educatie Incluzivã “Constantin Pufan” si de opt ani director al unitãtii de învãtãmânt. Dacã sunt dascãli care predau în învãtãmântul de masã si care se declarã de multe ori depãsiti de situatie, sã lucrezi cu niste copii care nu au fost înzestrati cu darul auzului si nu au grai este mult mai dificil. Atât de dificil încât, de multe ori, cadrele didactice care au ajuns sã predea la aceste scoli speciale au ales calea usoarã si au renuntat la demersul lor de a-i ajuta pe elevi, dând bir cu fugitii. Nu este si cazul Genei Bãdãrãu care si-a fãcut un mod de viatã din sprijinirea persoanelor surdo-mute.

Pentru cã nimeni nu poate spune o poveste mai frumos si mai obiectiv decât personajele implicate în mod direct în actiune, în urmãtoarele rânduri o vom lãsa pe Gena Camelia Bãdãrãu sã ne povesteascã despre ce înseamnã sã lucrezi cu elevii surdo-muti dar si despre satisfactiile pe care o astfel de profesie ti le oferã. “Am decis sã vin la aceastã scoalã deoarece, fiind absolventã a Facultãtii de Psihologie specializarea Pedagogie, singura sansã era învãtãmântul special, din moment ce atunci nu erau alte posturi, cum ar fi cele de consilier scolar. Începutul a fost mai greu. Asa cum bine se stie, în facultate nu se predau cursuri de limbaj mimico-gestual. Într-adevãr se fac cursuri de psihopedagogie specialã, se învatã despre toate deficientele din acest spectru, dar faptul cã nu se tin cursuri de limbaj mimico-gestual mi-a îngreunat activitatea la început. Am venit pe 1 septembrie si pânã la începutul anului scolar când au venit elevii, pe 15 septembrie, a fost o perioadã de familiarizare mai mult cu colegii si cadrele didactice. Timp de o sãptãmânã am fost repartizatã pe o catedrã de limba românã fiind dirigintã la o clasã de-a VIII-a. Elevii erau cât de cât demutizati