Mario Vargas Llosa nu e un scriitor. Cuvintele lui de la prânz - într-o spaniolă care-mi evocă, în fundal, 500 de ani de istorie a Americii latine - dau măsura unei alte realităţi. Vargas Llosa este în primul rând un om de cultură: dimensiune rezervată acelor spirite care înţeleg să se edifice pe sine ca atare.
Trăieşte în litere, în etică şi în politică. E o specie rarissimă în secolul XX, mai prezentă în al XIX-lea (Paris, cap de listă), dar cea mai necesară pentru timpul prezent, de amplă disoluţie a certitudinilor în care s-a trăit de la Renaştere şi Lumini încoace. E un spirit creator implicat politic, transformând metafora în etică socială, economică, instituţională. Nobelul din 2010 îi consacră nu doar talentul, ci concepţia asupra lumii ("cartografiind structurile puterii", argumenta juriul de la Stockholm). Totul cu desăvarşită acuitate în percepţie. Şi cât de explicabil îi e parcursul, început la Stânga (favorabil unui Castro abandonat ulterior din dezamăgire şi silă) pentru a se reorienta, în anii '80 şi '90 către liberalism (va candida la preşedinţia Perú-lui împotriva unui Fujimori azi condamnat în contumacie), iar mai târziu spre un neoliberalism moderat cu care rămâne o voce în viaţa politică şi culturală a celeilalte mari patrii, de limbă şi gândire: Spania.
Bineînţeles. Politicul şi anvergura creatoare sunt inerent întreţesute. Mizeria începe atunci când ele nu se întâlnesc. A fugi de discuţia politică, de implicare în ea, e un act de incultură - mai mult, unul de trădare de sine. Românii folosesc o zicală prea adevărată: "de ce ţi-e frică nu scapi". Trebuie revalorizată politic. Altfel spus, nu scapi de consecinţele evitării acelei vaste discuţii care e subsumată organizării Cetăţii, polis-ului, oricât ai vrea şi oricât ai ţine să crezi că nu te priveşte. Destinul nu e indulgent. Îşi bate joc de proşti şi laşi, de fiecare dată mai sa
