La începutul anilor ’70, Ceauşeştii au scăpat de foştii ilegalişti. Noi personaje le-au oferit extraordinare servicii. Unul a fost consilierul Pacepa pentru securitate naţională şi dezvoltare tehnologică. Altul, fizicianul Ion Ursu care „traducea“ bălmăjelile „savantei“ în răspunsuri adecvate la întâlnirile cu străinii.

În vara lui 1974 a decedat şi Miron Constantinescu, încercat şi el în multe feluri de viaţă. Deţinea în momentul morţii funcţia de preşedinte al Marii Adunări Naţionale. A fost primit, în primăvara ultimului an de viaţă, în Academia Română după o serie de scrieri de sociologie şi istoriografie, apreciate, în epocă, infailibile îndreptare de „punere a problemei“ în chestiunile spinoase ale istoriei Transilvaniei ori ale evoluţiei satului românesc. Titlul de academician a fost, probabil, ultima jubilaţie pentru fiul natural al unui savant, nerecunoscut niciodată de tatăl său.

Moartea „barosului lui Dej“

În primăvara anului 1975 s-a petrecut din această lume şi Chivu Stoica, alt camarad de închisoare şi lagăr a lui Ceauşescu şi susţinător al lui în luarea puterii. Moartea acestui veteran comunist i-a deconcertat pe vechii tovarăşi: nu era Chivu omul care să se sinucidă, a fost concluzia lor.

„Bon viveur“ şi om dintr-o bucată, fără vocaţie pentru reflecţii conceptuale şi tendinţe introspective, în versiunea pusă în circulaţie pentru cercul puterii, Chivu Stoica îşi trăsese un glonţ în gură, apăsând trăgaciul puştii de vânătoare cu piciorul. În faţa camerei sale, se aflaseră însă soţia şi două vecine. Dar nu femeile despărţite printr-un perete de sinucigaş auziseră zgomotul puştii, ci şoferul din curte. După mărturia ultimei sale soţii, cadavrul a fost ridicat imediat din reşedinţă din ordinul unor personaje înalte în Securitate, apărute mult prea repede şi ca din întâmplare la locul faptei.

Fostului şef de stat care-l propuse