Micul este un produs al berăriilor bucureștene, descoperit din întâmplare, ca multe altele, ca penicilina, ca legea gravitației, ca radioactivitatea. Micul românesc, fiind o legendă, nu s-a consemnat oficial nimic, nu proces verbal, nici data nașterii, nici omologare, și fără ISO, s-a extins apoi, culmea, din spațiul carpato – dunărean până la granițele României Mari. Interesant, n-a trecut peste graniță, bunăoară la Nădlac se consumă micii cu sutele de kile, în târg, în piață, în restaurante, la Mako, nici nu s-a auzit de așa ceva. La vecini, în piață, „la botul calului” au trecere cârnații, caltaboșii și sângereții, fripți în baie de ulei. Iată o scurtă istorie a micului nostru, ajuns să fie disputat, criticat și interzis de foruri superioare europene. Interzis, din cauza bicarbonatului, ingredientul ce nu poate lipsi din nici o rețetă. Auziți, dăunează sănătății, din cauza sodiului, de parcă în Europa nu se gătește cu sare.

În România, fiecare oraș își are specialiștii în preparatul micilor, iar cei bine informați îți recomandă sursa sigură, carmangeria ori hipermarketul, unde se vând cei mai gustoși. Cei mai adevărați…. mici.

Indiferent de „secretul” sursei, gustul este unic și pe placul românilor și a tuturor naționalităților din spațiul mioritic. Mai nou, micul a devenit momeală, armă politică, vedeta meselor festive, brand național, servit în toate ocaziile spre deliciul europenilor. Și totuși, Ministerul de Externe trebuie să se facă luntre și punte, să nu se interzică micii, deoarece fără bicarbonat nu se pot prepara, și care se vor vinde la negru, ca drogurile.

Armă politică, momeală, nadă de prins voturi, subiect neglijat de serviciile secrete, lăsat să fie disputat, „descoperit”, de opoziție ori de cei de la putere. Iată o poveste, cu multe semne de întrebare, pe tema micilor scăldați în bere. Era în anul de grație 2006, când a fost