N-am suportat niciodată cozile. Rândurile interminabile, ca nişte maţe lungi, colcăitoare, ieşite din trupurile unor instituţii ce trag să moară. Am încă vii amintirile îmbulzelilor din spatele magazinului alimentar din Radu Negru, unde "luptam" pentru uleiul, carnea ori zahărul date pe cartelă înainte de '89.

Sau cozile, la fel de umilitoare, la cinematografele "Pescăruş" sau "Bulevard" pentru nesperata posibilitate de a vedea "Imperiul contraatacă" sau vreun alt film scăpat cine ştie cum de sita prin care treceau doar pistoalele lui Sergiu Nicolaescu, seminţele lui Mărgelatu, nişte filme nord coreene şi lacrimogenele pelicule indiene. Ştiu, "povestite" ori rememorate acum, cozile alea se încarcă de mângâierea blândă şi indulgentă a nostalgiei, iar pentru copiii ori adolescenţii de azi rămân de neînţeles.

Însă la 23 de ani de la Revoluţie, să te înghesui încă la coadă mi se pare dovada vie a faptului că stat şi popor deopotrivă rămânem captivi trecutului. Cultura organizaţională şi mentalitatea colectivă sunt înţepenite şi imposibil de modernizat, total contraproductive şi, mai ales, unite întru umilinţă. Stăm la cozi la medic, la abonamente, la impozite, la tigăi, la ce vreţi voi. Cozi. Nervi. Transpiraţie. Ghişee. Umilinţă.

Iar ceea ce se întâmplă în aceste zile la CJAS întrece orice imaginaţie. În ce stat din Uniunea Europeană crede doamna Luciana Boboc că se mai petrece degringolada din ograda dumneaei? Zeci de mii de brăileni somaţi să facă dovada că au plătit nu ştiu ce impozite în 2011, făcuţi mingi de ping-pong între instituţii şi transformaţi în victimele unui jaf legalizat de către un stat flămând şi fără respect faţă de propriii cetăţeni. Stat pe care doamna Boboc se zbate să-l reprezinte într-o crasă lipsă de transparenţă.

În plină epocă a informaţiei şi tehnologiei, statul român se dovedeşte a fi incapabi