Când constructorul sud-coreean de vapoare STX, puternic îndatorat, a anunţat la începutul acestei luni că vrea să-şi vândă şantierele navale din Franţa, sindicatele au cerut naţionalizarea acestora. În luna noiembrie a anului trecut, ministrul reînnoirii industriale Arnaud Montebourg, tot la presiunea publicului, a evocat posibilitatea naţionalizării temporare a uzinei siderurgice Florange dacă aceasta ar fi fost închisă de grupul indian ArcelorMittal.
Curentul care pledează pentru naţionalizare ca formă de intervenţionism al statului în industrie este puternic şi înrădăcinat în istoria recentă a Franţei. Chiar dacă autorităţile franceze au recurs la naţionalizare ca salvare mai ales în cazul societăţilor care asigurau servicii publice esenţiale şi mai rar în cazul întreprinderilor individuale, presiunile sindicatelor ca statul să intervină mobilizează de obicei guvernul, care, la rândul lui, pune presiuni pe angajator pentru găsirea unor soluţii viabile.
Susţinătorii naţionalizărilor temporare argumentează că puterea publică poate salva elemente ale aparatului productiv înte-grându-le în „aparatul economic al statului“, scrie Le Monde.
Tradiţia naţionalizărilor franceze îşi are rădăcinile în secolul al XIX-lea. Atunci, în timpul revoluţiei feroviare, investitorii şi întreprinzătorii au înfiinţat companii pentru a profita de o lege din 1842 care permitea concesiunile feroviare şi au apelat la bursă şi la bănci pentru finanţare. Bula s-a spart în timpul crizei financiare şi politice din 1846-1848. Şantierele au fost îngheţate, investitorii au fost ruinaţi, iar majoritatea companiilor au fost lichidate.
Statul a scos căile ferate din criză
Statul a intervenit de urgenţă pentru salvarea unora dintre companii, considerate mai importante. Cinci dintre ele au fost puse sub sechestru, iar Compania de căi ferate Paris-Lion a f
